În perioada anilor 1918-1940, Rusia sovietică (din 1922 – Uniunea Sovietică) a dus în spaţiul pruto-nistrean un război terorist (nedeclarat) al cărui scop a fost, pe de-o parte – înfricoşarea populaţiei, iar pe de alta – destabilizarea şi paralizarea activităţii administraţiei româneşti.

Până în 1936, urmare a ambuscadelor, asasinatelor şi raidurilor comandourior ruso-sovietice, în Basarabia au fost omorâţi 3342 militari români (inclusiv: 886 grăniceri, 1259 soldaţi din jandarmerie şi 1197 poliţişti).

NB. În Republica Moldova se cere ridicarea unui monument în amintirea militarilor români căzuţi în urma acţiunilor teroriste întreprinse de Rusia/Uniunea sovietică în anii 1918-1940.

Pana si Stratfor se mai inseala: in luna martie, prestigioasa agentie de analiza americana aprecia ca extinderea puterii Moscovei nu are in vizor neaparat Republica Moldova. Stratfor scria: “Al treilea grup din lista Rusiei consta din tari care nu au o importanta critica pentru Kremlin, insa Moscova simte ca ar putea fi controlate cu usurinta datorita vulnerabilitatilor lor de ne-evitat. Aceste tari - Moldova, Kirghizstan, Tadjikistan si Armenia - nu sunt importante din punct de vedere geografic, politic sau economic si sunt atat de instabile incat Moscova isi va putea consolida controlul asupra lor cu repeziciune. Unele dintre aceste tari se afla deja sub control rus, in lipsa unui efort concentrat din partea Moscovei, insa instabilitatea lor naturala si slabiciunea lor le pot face sa fie o problema mai mare decat merita”. Totusi Moscova nu isi ia ochii de pe Chisinau. Fiecare pas sau fiecare cuvant al politicienilor de peste Prut care seamana a apropiere de Uniunea Europeana sau a indepartare de Rusia este taxat imediat.

Metodele rusesti aplicate Republicii Moldova fac parte din categoria “soft” - asa cum este inteleasa la Moscova. Embargou pe exporturile de la Chisinau, amenintari permanente, mici santaje… Insa metoda favorita a Kremlinului ramane divide et impera. Politicienii de la Chisinau nu au reusit sa se rupa cu totul de Rusia. Exista inca perceptia ca problemele de la Chisinau isi gasesc rezolvarea la Moscova. De aici, din aceasta perceptie falsa, porneste slabiciunea politicienilor de dincolo de Prut. Majoritatea lor se bulucesc la portile Kremlinului pentru obtinerea caftanului de presedinte. Inghesuiala asta face ca Moscova sa aiba de unde sa aleaga, sa ii impinga pe unii in bratele altora, sa-i incaiere pe unii cu ceilalti. Daca ar fi lasat unul singur sa rupa portile Kremlinului situatia ar fi mai clara - si alegatorii ar sti ce sa aleaga.

Alianta pentru Integrare Europeana nu ar prea avea ce sa caute la Moscova. Sau daca tot se gasesc unii care sa bata drumul pana acolo, macar ar trebui schimbat numele aliantei. Republica Moldova are pe 5 septembrie un test pre-electoral. Referendumul va fi o radiografie a alegerilor ce vor urma in toamna asta. Iar mai spre toamna basarabenii vor avea din nou de ales - asa cum au tot avut in ultimii 20 de ani - intre Occident si Orient. Alianta pentru Integrare Europeana ar trebui sa ramana unita - pentru ca basarabenii sa aiba de unde sa aleaga Occidentul.

Sursa: ziuaveche.ro

Text publicat in revista Viața Basarabiei, mai 1932:

Sub această denumire se pot înțelege două categorii de cetăți: 1) întărituri lucrate de mîna omului, deseori folosind pozițiile naturale, care sunt mai vechi și mai simple, și 2) cetăți, care au numai baza construcției de pămînt, adăugîndu-li-se fortificări de piatră, mai mari, mai rezistente și'n deobște în Basarabia mai noi. In această categorie unii autori cuprind chiar cetățile actuale de-alungut Nistrului și Dunării. (În legătură cu cetățile de piatră, poporul obișnuește la rîndul său să distingă două feluri de cetăți, denumindu-le pe cele mai mici și numai de pămînt cu termenul «Cetățue» iar pe cele mai mari cu numele de «Cetate»).

Se găsesc răspîndite în apropierea apelor și pentru cele mai multe din ele, în mijlocul pădurilor. Chiar acele care astăzi sunt pe locuri deschise, pe ogoare, tradiția păstrează amintirea pădurei pe locul lor, dacă aceasta nu se găsește în imediata lor vecinătate. Nu putem preciza, în stadiul actual al cercetărilor, dacă era în obiceiul constructorilor de-a alege ca bun adăpost un loc în mijloc pădurii sau ulterior aceasta a crescut pe ruinele așezării părăsite. Mai probabilă e prima supoziție (…).

(…) Mă voi ocupa puțin mai pe larg de cîteva din ele, aproape toate necunoscute literaturii de pînă acum și care pot fi luate ca tip și pentru altele, semnalate doar în treacăt de subsemnatul și d. șt. Ciobanu, sub auspiciile Comisiunii Monumente Istorice, în toamna 1929 și primăvara 1932. (Au fost cercetate de Generalul Panaitescu «Cetățile ruini din Basarabia» în «Anuarul Com. Mon. Ist. din Basarabia» I, pp. 88-90, Chișinău, 1924).

Una din cele mai mari se află lîngă satul Stolniceni (Lăpușna) pe valea superioară a Cogîlnicului. La 3 km de sat, după un al doilea rînd de coline, la poalele cărora curge Vișina, la capătul Gorganului, se află movila « Cetate », cu privire de pe ea pînă’n depărtare. Două rîpi înalte duc spre vîrful cetății, unde se ridică o movilă înaltă de 2 m și cu diametrul de 15 m. Cetatea are o formă aproape circulară, cu un bot spre sud, fiind înconjurată pe trei părți de un șanț cu val, dublu. Cetatea pornește dela Nord cu ambele șanțuri spre S.W., avînd în genere trei laturi, de lungime consecutive, aproximativ de 100 m, 185 m, și 260 m, dela N.E. spre S.W. A patra latură e formată de întăritura naturală de circa 400 metri. In colțul vestic se găsesc două movile, de mărimi neegale; săpîndu-se, s'au găsit hîrburi, oase și o bucată de fier, nu prea veche. (…) Valul diu mijloc e lat de 6 m în mediu.

O întăritura puternică deci, de unde se avea o largă privire, pe vreme bună pînă la dealul Sf. Vineri de lîngă Chișinău și pînă la Prut (30 km.). Impădurirea pe cetate e de dată recentă, împrejurul ei însă e o deasă pădure.

Procedînd la săpături (…) s’au găsit (…) urmele unei ceramici variate, dela cele mai simple la cele mai complect arse, roșii. E un amestec de vase, după întrebuințare. Dintre ele un fund de amforă s’a găsit în poziție de așezare. Nici unul întreg. Un fragment mai frumos dovedește ceramică greacă, probabil din importațiunile frecvente în epoca protoristorică. Suntem împinși către această datare a așezării (…).

(…) S’ar putea trage concluzia c’a fost, pe această movilă, locuința șefului, după așezarea ei centrală (…). De mormînt nu poate fi vorba, după lipsa complectă a oaselor omenești.

A doua cetate, de mărime mijlocie, se află la Lopatna (jud. Orhei), pe valea Ichelului, la 14 km dela șoseaua Chișinău - Orhei. Locuitorii îi spun « Cetățue », după mărimea ei mai modestă, alteori « Cetate »; are de fapt un perimetru de circa 400 m.

De formă ovoidală, e așezată în mijlocul pădurii, ea însăși azi împădurită; pe marginea exterioară a șanțului de est e tăiată de un drum de care. Este înconjurată la est și vest de două văi mici, care se deschid spre apa Lopatnei, ce trece printr’un iaz. Vecinătatea apei este o regulă generală pentru toate așezările. Existenta iazului dovedește că regiunea a fost multă vreme populată și poate nu prea de mult timp părăsită.

E înconjurată de-un singur șanț cu val, care s’a păstrat bine, înconjurînd aproape în întregime cetatea. Numai spre iaz, la punctul sudic, unde coboară, valea se’ntrerupe natural. De aici, diametrul către celalt capăt al cetății are o lungime de 45-50 m. Valul e adînc de 3,5 m, spre interior încă mai mare; lățimea de 6-7 m, iar fundul șanțului de 1,5 m pînă la l m și după acest element se vede importanța mai redusă a așezării.

Săpîndu-se o groapă de l m adîncime chiar la intrarea în cetate, se văd mai multe pături cu așezări succesive. (…) Cîteva fragmente de vase arată o ceramică extrem de rudimentară, neagră și alta puțin mai reușită; există și urme de ceramică bine arsă, roșie.

(…) Făcîndu-se săpături în vederea unui șanț, de cine și cînd anume nu se știe, s’au dat și peste oase de om. Din ele s’au găsit cîteva și la săpăturele noastre, în pătura a doua, împreună cu hîrburile, cele mai numeroase aici. Pare să fi fost sub ultima așezare locuinți și morminte; iar la întrare pătura de cărămidă este mai deasă, deci va fi fost o întăritură.

Asupra epocii de cînd datează aceste succesive așezări, iarăși nu putem precisa anume, lipsind și aici orice urmă de metal. Presupunerea unora că « aici a fost un sanctuar păgîn, unde se aduceau jertfe zeilor » ține mai mult de anumite teorii asupra raselor ce-au locuit Sciția și este hazardată deocamdată orice afirmație. Pentru o vechime apropiată protoistoriei pledează mai curînd putinele urme găsite.

Din categoria celor mai mici e « Cetățuea » dela Chicera, între Trușeni și Durlești (Lăpușna), la 8-9 km vest de calea ferată Chișinău - Vasile Lupu. Pe o poziție liberă, cu vedere admirabilă pînă la Chișinău și toate satele din regiune până la 20-30 km distanță se’ntinde un bot de deal deasupra unei văi ca o căldare, adîncă de 50-60 m. In vecinătate pădurea crește deasă, însuși locul cetățuei a fost defrișat acum 50-60 ani în urmă; nu departe pe podiș se mai păstrează două iazuri, într’o poziție geografică foarte interesantă.

Cetățuea se găsește la capătul extrem al dealului, fiind înconjurată aproape complect de un șanț cu val, ros de arături, evident încă spre est. Întreg perimetrul nu e mai mare de 210 m; adîncimea șanțului e de circa 2 m și lărgimea de 3 m. Nu s’au practicat săpături, dar s’au scos din prima pătură - locul fiind complect arat - cioburi de cele două feluri de ceramică, neagră și roșietică. Foarte puține urme de oase.

Data stațiunii se raportează la aceiași vechime nu prea adîncă. Intăritura a fost folosită pînă în timpurile mai noi, după cele două denumiri pe care le dau oamenii pînă azi: « cetate turcească » și « fațarea de aramă ». Curioasă este aceasta din urmă denumire, care poate vine dela vreo arie cu tăbli de aramă.

Afară de aceste cetăți de pămînt fără urme de folosința a pietrei și care corespund la trei tipuri de mărimi, se mai găsesc o serie, necercetate personal, dar care pot fi înglobate unuia din aceste tipuri.

In pădurea dela Grozești, dela Durlești lîngă Chișinău, se află o « cetățue » ceva mai mare ca cea dela Chicera, dar asemănătoare. Este așezată pe-un deal deasupra unei văi adînci și lungi, în plină pădure.

La Văsieni (Lăpușna) pe valea Vișinei, la locul unde se’mbină cu Botna, este o rîdicătură de pămînt, de forma mai mult a unei movile, depe vîrful căreia se deschide o privire largă asupra Botnei.

Și pentru că unele cetăți de pămînt sunt contemporane movilelor, revenim asupra acestora cu date noi și mai numeroase (…).

Se pot urmări cîteva șiruri de movile, așezate pe culmile dealurilor ce mărginesc văile mai importante ale apelor ce se scurg spre Nistru sau spre lacurile dela sud. Ele sunt întovărășite uneori de alte movile depe vale, în genere mai mici. Așezarea celor depe culmi este atît de orînduită, în cît rostul lor de semnalizare este foarte clar.

Dela obiceiul de-a se aprinde pe vîrfurile lor barile de păcură, ca coloanele de fum ce se’nalță să anunțe rapid primejdia unei năvăliri, a și rămas expresia „a dat șfară în țară" (iar nu cum s’a modificat greșit „sfoară") pentru răspîndirea de știri.

Cea mai bine studiată de mine este linia Chișinău - Nistru, distingînd uneori chiar o linie triplă de movile semnalizatoare.

In jurul Chișinăului se găsesc mai multe pe dealul dela Movileni spre est de oraș și mai spre N.E. o mare movilă în dosul bisericei Râșcanu, cu înălțimea de peste 10 metri. Spre sud-est linia începe dela Bacioi, aproape de care se văd două movile mari. Urmărind valea Bîcului, pe dealurile ce străjuesc malul drept, se văd o serie de movile, distanțate prin cîteva sute de metri între ele, ce trec prin Sângera, deasupra căreia se află una dublă pe vîrful dealului; apoi în vecinătatea satelor din fața Mierenilor, în dreptul căruia una străjuește ca un donjon pe botul dealului drept deasupra văii – și de aici trec în jud. Tighina.

Pe culmile de mai spre Apus o altă serie se'ndreaptă către linia ce duce spre Gregorievcă și de acolo la Căușani. Aici se'nvecinează cu seria movilelor de pe valea Cogîlnicului.

Tot în județul Lăpușna se mai află pe valea Bîcului, în direcția dela Chișinău spre apus, trei movile pe culmea dealului dela Ghidighici; alte trei pe vale la Visterniceni, între Petricani și Poșta-veche.

La Bucovăț, în dreptul stației, tot pe vale, se află vreo 3-4, cercetate de învățatul I. Halippa, fără să cunoaștem rezultatele.

Intorcându-ne la linia Chișinău - Tighina, atît pe malul drept, cît mai ales pe cel stîng al Bîcului, se înșirue movile, distanțate la cel mult un kilometru, iar mai aproape de Nistru și mai învecinate.

Intre Mireni și Bulboca, între ultima stație și Calfa, unde sunt vreo 10 și între această localitate și Tighina, se’ntind pe un orizont foarte larg.

O a doua linie se găsește pe malul celalt al Nistrului, exact de aceiași formă și așezare. Pe malul drept linia ajunge pînă la enorma movilă dublă a lui Suvorov, punct important, căruia îi corespunde peste valea Botnei care se varsă aici în Nistru, un alt punct, Movila Hanului.

Este una din cele mai largi perspective care mi-a fost dat să văd de pe vîrful ei. Dela apus, din dreptul dealurilor dela Gregorievca - Căușani, până la Varnița – Tighina spre nord și aproape de Talmaz spre sud, depe malul drept al Nistrului, iar depe malul celalt se văd toate satele dela Parcani la Valul lui Traian lîngă Movila Hanului, Maiac (cetatea lui Iurghici – Palanca – n.n) și chiar până la Odesa, care se’ntrezărea clar, pe lumina miezului de zi. Intre ea și Chițcani vreo 4-5 mai mici merg pe culmea dealului pînă la coborîrea lui în baltă; una mică de cealaltă parte.

Pe dealul ce mărginește Căușanii sunt două movile la extremități, cu vederi asupra văii și podișului. In continuare pe vîrful dealului ce merge pînă la Leontieni pe Nistru, o altă serie, dintre care două foarte mari, distanțate de cîțiva kilometri și cu orizont foarte larg.

Tot în județul Tighina, valea Cogîinicului este mărginită de două șiruri de movile, ce merg pînă la vărsare aproape.

Intre Gura Galbeni și Cimișlia mai mari, apoi la Abaclia, Romănovca, Culmea spre sud-vest, iar pe celalt clin la Zloți, Schinoasa și altele.

Din jos de Gura Galbeni, lîngă Hârtopul Nou se află o Movila a Sfatului de mari dimensiuni, pe vârful unui deal cu larg orizont. Numele s’ar fi dat, după unii, c’aici se adunau căpeteniile tătare la sfat sau poate că de-acolo se indicau hotarele proprietăților răzășești.

De notat că nu departe pe valea Jăparilor se găsesc direct pe teren urme de ceramică, mai ales vase de ardere redusă; pămîntul a fost desțelenit acum 40-50 ani.

Pe o vale mai mică ce dă în Cogâlnic alte movile se găsesc la Tvardița și la Beșghioz; prima destul de mare a fost săpată, fără să se găsească ceva.

De aici linia trece în județul Cetatea-Albă. Dintre movilele din această regiune mai amintim una foarte mare la Seimeni pe malul Nistrului, care a fost cercetată de învățatul rus Samocvasov.

Pe valea Răutului și a Cuboltei între Bălți și Florești, sunt cam vreo 60, cele mai multe pe șes, iar cele depe dealuri de mari dimensiuni; unele dublate fie prin învecinarea lor, fie prin turtirea lor la mijloc.

Movila Mare dela Cubolta a fost săpată de I. Halippa, fără să se găsească ceva, deși s’a cercetat sistematic; la un metru adîncime s’a dat de stratul de lut. In apropiere se află linia depe valea Cuboltei spre confluența cu Răutul, aici mai numeroase pe deal, mai multe la Putinești și Țiplești.

Mai la sud est, lîngă Orhei un grup de 5-6 formează un cerc pe vale; de mărime mijlocie, înalte cam 5-6 metri. Pe culmea dealului se văd cîteva exemplare din linia mare, ce taie aici Răutul, distanțate cam de-un kilometru între ele.

In județul Bălți, deasupra dealului Măgura, cel mai înalt din Basarabia, se află o movilă mare, despre care oamenii povestesc că are îngropată o comoară.


(Notă: Este redat limbajul textului din revista Viața Basarabiei, mai 1932.)

Astăzi, la Tiraspol a avut loc cea mai mare paradă militară din cei 20 de ani de existență a autoproclamatei republici transnistrene. Pe străzile orașului au mărșăluit zeci de unități militare, inclusiv infanteria motorizată, câteva tancuri, și desigur puternicile instalații Grad. Normal, parada a început cu discursul teroristului Igor Smirnov, care a aclamat puterea și perspectiva dezvoltării ”statului” transnistrean. 

În opinia experților, această manifestație pompoasă cu defilări de tancuri și instalații cu rachete, nu este decât o înspăimântare la adresa Republicii Moldova, care ar presupune că în caz de pretenții teritoriale ar primi o replică pe măsură.

Puţinele ore petrecute la Babele (Oziornoe), în sudul Basarabiei, în satul cu cea mai însemnată populaţie românească, aveau să ne aducă de două ori faţă în faţă cu oficialităţile ucrainene, “stânjenite” de prezenţa noastră în zonă.

Dacă la Primărie interviul cu Grigore Cozma, gospodarul loca lităţii, a fost “oprit” oarecum “cu sfială” de reprezentantul Direcţiei de Politică Internă de la raion (pornit înspre noi de la Ismail probabil imediat ce a aflat de prezenţa noastră în sat), la şcoală, lucrurile s-au petrecut mult mai dur.

LEGEA DREPTULUI LA INFORMARE, REINTERPRETATĂ

Abia intraserăm de câteva minute în biroul dnei director, Maria Pascali, când uşa a fost izbită de perete de un personaj dichisit, proaspăt ras şi dat cu colonie, care i-a zis acesteia dintr-o suflare (probabil pentru ca directoarea să-şi înghită repede mirarea): “Noi aveam întâlnire azi la ceasul ăsta, nu-i aşa?”. După care s-a întors spre noi scoţându-şi legitimaţia şi fluturându-ne-o dinainte: “Iaca eu cine sunt! Da’ domniile voastre cine sunteţi şi cu ce treburi pe-aici?”. Personajul ne-a explicat că nu avem de ce, ca jurnalişti, să punem întrebări într-o şcoală din Ucraina (fie ea şi dintr-un sat cu comunitate preponderent românească), invocând… “legea informaţiei”, care, în opinia lui, îngrădeşte dreptul la informare al presei. Acest original “interpret” al legii se numeşte Grigore Cepoi şi este vicepreşedintele administraţiei raionale de la Ismail. Mai mult, este preşedintele filialei regionale a Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina. Nu suntem atât de naivi, încât să credem în “coincidenţa” prezenţei sale în localitate exact la ceasul la care ne făceam documentarea.

Mai ales că, numai cu un sfert de oră înainte, la Primărie se întâmplase cam acelaşi lucru. Vehemenţa cu care a intrat şi ne-a luat la întrebări, ca şi chipul său congestionat ne fac să credem că venirea sa acolo a fost determinată tocmai de prezenţa noastră în sat.

Nu ştim ce va fi păţit biata directoare în urma noastră. De dimineaţă însă aveam deja semnale că unii oameni cu care ne întâlniserăm în zilele precedente fuse seră luaţi la întrebări de diferite orga nisme oficiale ucrainene. În ce-i priveşte pe directorii de şcoală din satele româneşti din Bugeac, ştim astăzi că în zilele următoare au şi fost chemaţi la raion, unde au fost “prelucraţi” cu privire la relaţiile lor viitoare cu jurnalişti sau oficiali români. Directiva este clară: nu mai trebuie să discute cu nimeni fără aprobare “de sus”.

DIN NOU DESPRE DEZNAŢIONALIZARE

Ce anume are de apărat (sau de ascuns) administraţia ucraineană din Regiunea Odessa de reacţionează atât de dur faţă de presa românească? Este deja un fapt ştiut că în ultimii 20 de ani s-a dus o politică dirijată de deznaţionalizare a comunităţilor româneşti din Basarabia de Sud. În şcoli, ca şi în bibliotecile săteşti, se face simţită lipsa literaturii în limba română, mai ales a cărţilor pentru copii, care astfel nu mai pot citi nici măcar poveşti în limba lor (cine ştie în mintea cui până şi Făt-Frumos a devenit “agent al românismului” şi trebuie alungat!). Am mai scris despre schimbarea denumirii “limbii române” în “limbă moldovenească” în sistemul de învăţământ din sudul Ucrainei. Chiar şi în aceste condiţii, în ultimii ani s-au desfiinţat mai multe dintre şcolile care predau în limba maternă, în localităţile cu comunitate importantă românofonă.

De altfel, această “limbă moldovenească”, în şcoli este folosită de administraţia ucraineană ca un “cal troian al deznaţionalizării”. Există manuale editate în această “limbă moldovenească”, o “istorie a moldovenilor în date”, dar în şcoli se predă un curs de “istorie naţională a minorităţilor autohtone”, care neagă orice legătură a comunităţii românofone cu România. În aceste condiţii, e de înţeles deci că oferta unor burse pentru perfecţionarea cadrelor didactice din aceste şcoli, făcută de Universitatea din Suceava, de exemplu, nu este nici măcar adusă la cunoştinţă profesorilor din Basarabia de Sud de factorii de resort de la Odessa. Şi, dacă un profesor află pe alte căi de aceste burse, se teme să se înscrie, fiindcă nu este sigur că, la întoarcerea din România, va mai putea să predea în aceeaşi şcoală. Şi atunci, când dascălilor le este teamă să-şi afirme apartenenţa etnică, de unde vor mai învăţa copiii aceştia cine sunt ei, din ce neam se trag?

Averescu – interzis în şcoală!

Şcoala din Babele a fost înfiinţată în anul 1856 de învăţătorul Constantin Averescu. Trei ani mai târziu, în acest sat din Bugeac avea să se nască viitorul mareşal Alexandru Averescu. De altfel, peste ani, în timpul în care Basarabia de Sud s-a aflat “la români”, satul avea chiar să-i poarte numele.

Aţi spune că nu este nimic mai firesc decât ca, la 150 de ani de la naştere, aici să aibă loc un eveniment care să-l pomenească pe ilustrul înaintaş. Se vede treaba însă că oficialii ucraineni nu gândesc la fel. Iată un exemplu: pentru că de foarte mulţi ani căminul cultural este în paragină (şi nu se alocă fonduri de la raion pentru renovarea lui), s-a solicitat şcolii din localitate să găzduiască evenimentul (la care sunt invitaţi şi istorici sau literaţi din România). Din păcate, şcoala nu poate da un aviz decât cu acceptul administraţiei raionale, care a cam făcut pierdută cererea cu pricina. Eforturile dlui Petru Şchiopu, preşedintele Societăţii Ecologice “Ialpug” (iniţiatoare a sărbătorii), de a obţine acordurile necesare sunt zadarnice. Imaginea mareşalului român nu este nici pe departe pe placul oficialilor de la raion. Şi uite aşa, mareşalul Averescu nu are dreptul de a “intra” în şcoala înfiinţată chiar de tatăl său.

Învăţământul în Bugeac

În momentul de faţă, în raionul Arţiz, la Kamianske (Taşlâk) studiază limba română (facultativ) doar 20 de elevi din 265. În raionul Belgorod-Dnestrovskii (în româneşte: Cetatea Albă, la Krutoiarivka (Vădeni–Moldova) studiază 304 elevi în 17 clase, toate cu predare în limba moldovenească (sic!). În raionul Chilia sunt două şcoli cu predare în limba maternă (moldovenească, română – oricum vrem să-i zicem!), la Dmytrovka (Dumitreşti) şi Priozerne (Ceamaşir) şi două şcoli cu predare în limba rusă, unde limba maternă se predă numai două ore pe săptămână, la Furmanivka (Orman) şi Cervonyi Yar (Chitai). În raionul Reni, şcolile din Dolynske (Anadol), Limanske (Frecăţei), Novosilske (Satu Nou), Orlivka (Cartal) au şi clase cu predare în limba moldovenească (română) şi clase cu predare în limba rusă, în vreme ce la Plavni (Barta), toate sunt cu predare în limba moldovenească. În raionul Sărata – Starosilea (Frumuşica Veche), Novoselivka (Satu Nou), Mineailivka (Aninoasa) –, toate şcolile au clase cu predare în rusă, precum şi clase cu predare în limba moldovenească (română). În raionul Tatarbunar, la şcoala din Borysivka (Borisăuca) se predă numai în limba română, în vreme ce la Glyboke (Adâncata), limba de predare este rusa, copiilor fiindu-le interzis să vorbească româneşte până şi în recreaţii. În Raionul Ismail, la Bogatoe (Doluchioi) nu sunt decât clase în ucraineană, la Komăşivka (Hagi-Curda), Nova Pokrovka (Pocrovca Nouă) şi Utkonisivka (Erdec-Burnu) sunt şi clase cu predare în română, şi clase cu predare în ucraineană, în vreme ce în şcoala din Oziornoe (Babele), cursurile se ţin numai în limba română.

Şi au argumente: „Deoarece sunt moldoveancă – limba e moldovenească! (...) Dacă e Moldova – limba e moldovenească, în Rusia – e limba rusă, în Bulgaria – e bulgărească, în România – e limba română”. Cu regret, din cauza încăpăţânării unor părinţi care se împotrivesc adevărului ştiinţific au de suferit copiii. Aceştia spun că la şcoală învaţă în limba română, dar acasă se înţeleg cu mama „...pe limba moldovenească”.

Până şi comuniştii moldoveni, cei mai vehemenţi duşmani ai limbii române, au recunoscut că româna şi „moldoveneasca” sunt identice. Viziunile liderilor coaliţiei de guvernare de la Chişinău în ceea ce priveşte soluţionarea problemei lingvistice la nivel constituţional sunt însă diferite.

Liderul PL Mihai Ghimpu crede că „important este ce e în sufletul omului nu ce e scris în Constituţie. Noi am trăit 50 de ani cu minciuni scrise în Constituţie şi în alte legi, dar am păstrat în suflet limba şi tradiţiile. Aşa că ceea ce avem aici, în suflet, e permanent! Ce e scris într-o lege, fie ea şi fundamentală, este temporar”. La rândul său, liderul PLDM, Vlad Filat, găseşte important că „din ce în ce mai mulţi oameni din Republica Moldova simt limba ca fiind cea română, o vorbesc ca fiind limbă română, iar problema discordanţei din Constituţie este una tehnică şi urmează să o soluţionăm foarte curând”.

Liderul AMN Serafim Urechean este de părere că „Astăzi s-ar putea face această modificare în Constituţie numai printr-un referendum naţional, dar iarăşi vor apărea situaţii de conflict". Liderul PD, Marian Lupu, consideră, însă, că problema lingvistică la nivel constituţional poate fi soluţionată utilizând parantezele: „În Constituţie trebuie scris „limba moldovenească”, iar în paranteze limba română sau invers. Aceasta cred că este unica soluţie politică inteligentă pentru a atinge o armonie în societatea moldovenească”.

Într-o declaraţie făcută cu ocazia Zilei Limbii Române sărbătorită la Chişinău, ambasadorul României în Republica Moldova, Marius Lazurca, a declarat că începând cu anul viitor românii din cele două state româneşti vor sărbători împreună Ziua Limbii Române: „Pe lista de aşteptare a documentelor care vor fi propuse spre vot Parlamentului României se află şi propunerea stabilirii în data de 31 august a unei zile oficiale a limbii române şi în România. Sunt sigur că Parlamentul României va aproba această propunere, astfel încât de la anul această sărbătoare să fie una comună a ambelor state româneşti”.

România clasică, cea nou-născută pe la mijlocul secolului XIX, a pornit în lume cu imaginea romantică creată de Eminescu - „ţara mea de glorii, ţara mea de dor". Din această Românie „de glorii şi de dor" au apărut mai târziu „România eternă" şi „România profundă", România „miturilor fundamentale". Astăzi aceste „Românii" aştern zâmbete sarcastice pe chipurile unor intelectuali de „elită".

A opera astăzi, la adresa României, în interiorul ei (!) cu terminologia „miturilor fundamentale" înseamnă a te expune riscului de a fi etichetat drept „păşunist" şi „paşoptist", sinonime aici cu troglodit şi retardat mintal.

Pentru aceşti intelectuali „rafinaţi", „descătuşaţi" şi „lipsiţi de prejudecăţi naţionaliste", inclusiv pentru o bună parte a elitei jurnalistice de la Bucureşti, România cea de „glorii şi de dor", România eternă şi profundă nu mai există. Dacă această Românie (sau aceste Românii) nu mai există, - mă întreb - ce a rămas, care Românie există cu adevărat?

Deschid o paranteză. ...Bineînţeles, potrivit acestor intelectuali „fără prejudecăţi naţionale" detaşamentul cel mai numeros şi mai „zgomotos" de... retardaţi pe linia românismului îl formează basarabenii. Aceştia sunt declaraţi „încremeniţi în proiect", iar exaltarea lor în faţa unui Eminescu şi a unei Românii de „glorii şi de dor" este un semn de... cumplită rămânere în urmă. Rămânere în urmă faţă de ce, mă întreb? Este oare un rău istoric faptul că basarabenii au rămas „încremeniţi în proiect" la România de „glorii şi de dor" a lui Eminescu şi nu se regăsesc în România „elitelor emancipate" sau cea a manelelor lui Guţă? Închid paranteza.

În virtutea meseriei, parcurg zilnic paginile presei din România, urmăresc principalele posturi tv. Încerc să înţeleg ce Românie (re)prezintă această presă? Se pare că această presă nu (re)prezintă nicio Românie, ea se (re)prezintă doar pe sine.

Dacă nu ai mai trece Prutul să vezi România cu ochii tăi, cea pe care o vezi la televizor îţi apare ca o ţară oribilă şi monstruoasă, cu oraşe murdare, pline de câini vagabonzi, o ţară de politicieni corupţi şi funcţionari hoţi, o ţară de cuţitari şi pedofili. Altă Românie parcă nici nu ar exista. Astfel, presa din România a reuşit să creeze o Românie Negativă pe care o impune nu numai în interior, ci şi în exterior. Este un adevărat chin încercarea de a găsi în presa din România o ştire pozitivă despre România. Prin „ricoşeu", în ultimul timp au dispărut şi din presa românească de la Chişinău ştirile pozitive despre România. Explicaţia, probabil, ar fi aceea că, neavând corespondenţii săi la Bucureşti, presa noastră se alimentează din presa din România. România Negativă este opera acelei prese din România care strâmbă din nas la basarabeanul „păşunist" şi „paşoptist", care se exaltă în faţa unor „Românii depăşite", cum este cea de „glorii şi de dor" a lui Eminescu.

Şi totuşi, există o altă Românie, cea adevărată, România Pozitivă. Aceasta e România reală, de dincolo de ecranele televizoarelor, ţara efortului comun şi a sacrificiului anonim, ţara unui popor harnic şi talentat, deşi ea nu prea pătrunde în ziare şi nu se prea vede la televizor. Am avut fericirea să văd această Românie Pozitivă vara aceasta. Însoţit de prietenul Gabi Balaşa, ziarist din Botoşani, am admirat această Românie colindând nordul Moldovei româneşti. Săptămânalul regional „Informatorul Moldovei" (la care lucrează amicul meu) se difuzează în judeţele Vaslui, Iaşi, Botoşani, Suceava, Bacău, Neamţ, Vrancea şi Galaţi, nu are pretenţii de a fi o publicaţie „de elită", „centrală", în schimb, prezintă publicului altă Românie, decât cea pe care noi, basarabenii, o vedem la televizor... Eu am văzut această „altă Românie" - o Românie Pozitivă care munceşte, creează, se sacrifică, îşi respectă rădăcinile şi valorile.

În această Românie Pozitivă se întâmplă lucruri extraordinare în raport cu Basarabia: ea îşi continuă drumul ei istoric firesc. În pofida cinismului şi demagogiei politicienilor din cele două capitale româneşti, în pofida „plictiselii istorice" a elitelor de la Bucureşti şi a „prudenţei" celor de la Chişinău, Basarabia a pătruns adânc în această Românie Pozitivă: în ultimii 20 de ani, mii de basarabeni şi-au găsit „a doua patrie" în România şi mulţi români din România s-au stabilit în R. Moldova. În felul acesta, încet, dar sigur se reînnoadă nişte fire rupte şi se ţese o altă Românie. Şi această Altă Românie nu poate fi decât România Pozitivă - România Comună, ţara de glorii şi de dor a tuturor românilor...

Cheagul care ţine grămadă această Românie comună şi pozitivă se numeşte Limba Română. Există atâta Românie câtă limbă română există, România există acolo unde există limba română. Acesta este răspunsul meu la întrebarea unui cititor despre semnificaţia şi rostul Sărbătorii naţionale „Limba noastră cea română".

Timpul.md

Puterea şi fericirea unui stat se află în puterea şi fericirea mulţimii, adică a naţiei

(Mihail Kogâlniceanu)

La un loc cu braţele de flori aşternute la picioarele statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu numeroase evenimente solemne şi festine, de ziua Independenţei se face mare risipă de energie vocală pe tema statalităţii. Chit că spaţiul public de dezbatere s-a extins considerabil. Până mai an, despre statalitate avea voie să vorbească doar fostul preşedinte şi un mic grup de ştabi comunişti din fruntea partidului de guvernământ pe atunci, care prin intermediul a două mari cutii de rezonanţă ce le stătea la dispoziţie - Radioteleviziunea şi Academia - au promovat modelul lor de statalitate. Au făcut-o şi zilele acestea, profitând de noul cadru democratc al societăţii pluraliste, spaţiu pe care ei l-au strangulat fără ruşine şi care a revigorat după îndepărtarea lor de la putere.

Esenţa statalismului aplicat până acum în Republica Moldova este un soi de satanism inventat special pentru moldoveni în laboratoarele Kremlinului. În cazul Republicii Moldova, statul nici pe departe nu mai este, precum spune Aristotel, o totalitate de cetăţeni, necesară pentru o existenţă autosuficientă. În Republica Moldova statul nu a mai avut în vedere grijile cetăţenilor. De la bun început el a fost sechestrat de forţe ostile intereselor cetăţenilor care l-au format şi, în această variantă, a avut sarcina, tocmai inversă, cea menită să anihileze atingerea obiectivelor naţionale. Or, principala revendicare a cetăţenilor, care la intersecţia ultimilor decenii ale secolului XX au pus temeliile acestui stat viza proiectul naţional de unificare a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Dacă urmărim traseul statului care ne-a fost impus în toţi aceşti 19 ani, vedem că el nu a fost preocupat să facă viaţa cetăţenilor autosuficientă, vorba lui Aristotel, ci de proiecte geopolitice străine interesului naţional. Vedem că principala lui preocupare a fost să contracareze adevărul despre identitatea românească a moldovenilor basarabeni şi transnistrieni şi să blocheze procesul de unificare teritorială a lor în perspectivă.

Să ne amintim cum s-a întâmplat asta? La sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut pe stataliştii de azi îi regăsim printre adversarii mişcării de eliberare naţională. Ideea de independenţă a Republicii Moldova îi plasează la începutul anilor 90 în tabăra interfrontiştilor, o mişcare formată din contingentul aloling - rusofil, adus în Basarabia după 1944 de centrele de programare ale imperiului cu scopul diluării elementului naţional local şi rusificării treptate a ţinutului. În primele zile ale puciului de la Moscova din august 1991, aceştea au sperat că iniţiatorii lui vor putea să introducă starea excepţională care avea un singur obiectiv: reprimarea armată a mişcărilor de eliberare naţională din republicile satelit şi păstrarea cu orice preţ a statului sovietic de tip stalinist. După deznodământul, mortal pentru imperiu, a tentativei de lovitură de palat, suporterii puciului au intrat în panică şi timp de şapte zile, între 21 şi 27 august 1991, au trăit lungi clipe de coşmar: cu sufletul la gură au aşteptat năprasnica pentru ei veste de unire a Republicii Moldova cu România. Intuiţia le spunea că acest eveniment trebuia să se întâmple, logic şi firesc. Imperativul era fixat clar în documentele mişcării de renaştere şi adoptate la Marile Adunări Naţionale din 27 august 1989 şi 16 decembrie 1990 cu participarea sutelor de mii de moldoveni. Au răsuflat uşuraţi întâia oară când a fost proclamată independenţa Republicii Moldova şi a doua oară, chiar în aceeaşi zi, cand România a recunoscut, prima, noul stat independent. Iată că uşurarea a venit pentru dânşii tocmai de unde nu se aşteptau, de la Bucureşti, România având atunci la conducere oameni nepregătiţi să cântărească valoarea reală a unui moment istoric fără precedent şi să aibă reacţia promptă şi lucidă, aşa precum o cerea interesul naţional. Din acest moment, conceptul de statalitate a Republicii Moldova a avut o singură conotaţie practică, cea a antiromânismului. Indiferent de explicaţiile pe care le-au făcut ulterior părinţii actului de la 27 august 1991, precum că în subtext, întreaga lume trebuia să înţeleagă precum că noi ne-am declarat independenţa făţă de Uniunea Sovietică şi nu faţă de Ţara-Mamă de la care am fost rupţi cu forţa în 1940. Structurile fostului centru imperial, care nu au eşuat în nici o situaţie, au exploatat din plin ţâfna noilor lideri naţionali şi au garnisit fiecare mişcare a lor cu câte o suficientă doză de dohot statalist antiromânesc.

Primul preşedinte Mircea Snegur, lumina şi speranţa mişcării de eliberare naţională, a căzut primul în mrejele acestui statalism antinaţional. El a pornit de la lupta înverşunată împotriva primului imn al Republicii Moldova, “Deşteaptă-te române”, a semnat în lipsa unui mandat aderarea la Comunitatea Statelor Independente, a făcut alianţă cu agrarienii împotriva partidei naţionale din primul parlament ales democratic şi a terminat aducând la putere în 1994 însăşi forţele politice ale statalismului antiromânesc, constituite din criptocomuniştii agrarieni şi socialiştii interfrontişti.

Aportul celui de-al doilea preşedinte, Petru Lucinschi, la cauza statalistă este bine cunoscut. El a fondat pentru sine un partid comunist nou, acaparat foarte abil, prin metoda raider, de Vladimir Voronin, cel care a transformat statalismul moldovenesc întro ideologie naţional-comunistă, patriotică în aparenţă şi fundamentalistă în esenţă. Lucinschi şi Voronin, în combinaţie cu Roşca şi Diacov, au reuşit în 1999 prin debarcarea guvernului Sturza cea mai gravă lovitură antinaţională a deceniului: îndepărtarea Republicii Moldova de proiectul integraţionist european.

Vladimir Voronin, cel de-al treilea preşedinte, dezvoltă statalismul până la cote paranoice. Amestecând valori şi mituri naţionale cu kitch-uri bolşevice, gen - Ştefan cel Mare este pentru moldoveni un erou statalist ca şi Vladimr Ilici Lenin, biserica ortodoxă este parte indispensabilă a partidului comunist, Voronin a trecut mult peste limitele bunului simţ. Numai că statalismul lui deşănţat, folosit ca bâtă în combaterea românismului, combinat cu nesăbuinţa şi lăcomia de îmbogăţire, a crăpat ruşinos în aprilie 2009 şi a fost amendat de populaţie în alegerile din 29 iulie ale aceluiaşi an.

Acum avem 19 ani de statalitate marcată cu determinativul anti-. La etape diferite acest anti a însemnat invariabil, precum s-a văzut, antinaţional, adică împotriva interesului naţional. Acum avem la guvernare o Alianţă care a vrut să ne convingă de mai multe intenţii pro-. Cea mai măgulitoare dintre acestea este orientarea pro-europenistă, unica în stare să ne facă viaţă autosuficientă. Şi asta poate să se întâmple numai dacă Republica Moldova, în calitatea sa neoficială de cel de-al doilea stat românesc, revine la normalitate şi înlătură din calea sa europeană rămăşiţele statalismului antiromânesc care mai sălăşluesc în minţile şi discursurile unor lideri politici şi a unor partide, inclusiv din cadrul Alianţei. Este evident că fostele centre imperiale au sesizat pericolele care ameninţă proiectele lor strategice în Republica Moldova. Ele vor căută să le combine şi să le fortifice pentru a nu pierde controlul statului care le-a aparţinut. Ce vom face noi? Vom lăsa din nou stataliştii antinaţionali să ne facă jocul, să ne pecetluiască viitorul?

Valeriu Saharneanu

Potrivit decretului, „Ordinul Republicii”  a fost conferit Eleonorei Cercavschi, director al Liceului Teoretic „Ştefan cel Mare şi Sfînt” din oraşul Grigoriopol, Eugeniei Halus, director al Liceului Teoretic „Evrica” din oraşul Rîbniţa, Ion Iovcev, director al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din municipiul Tiraspol, Mariei Roibu, director al Liceului Teoretic „Alexandru cel Bun” din municipiul Bender, şi Mariei Ungureanu, director al Gimnaziului-internat pentru Copii Orfani din municipiul Bender.

Prin acelaşi decret, Ordinul „Credinţă Patriei” clasa I a fost conferit lui Alexei Mocreac, director adjunct al Liceului Teoretic „Ştefan cel Mare şi Sfînt” din oraşul Grigoriopol, Nadejdei Ghidirimschi, director al Gimnaziului din satul Roghi, raionul Dubăsari, regretatului Ion Ivanov, profesor la Şcoala Medie nr.1 din oraşul Slobozia, Valentin Nicu, director al Liceului Teoretic „Vasile Alecsandri” din satul Copanca, raionul Căuşeni Raisei Pădureanu, director adjunct al Liceului Teoretic „Lucian Blaga” din municipiul Tiraspol, şi Constantin Sucitu, director al Gimnaziului din satul Corjova, raionul Dubăsari.

Cu medalia „Mihai Eminescu” au fost distinsă – Tatiana Andrieş, profesor la Liceul Teoretic „Lucian Blaga” din municipiul Tiraspol şi Ana Marcov, profesor la Liceul Teoretic „Mihai  Eminescu” din oraşul Dubăsari.

UNIMEDIA precizează că Liceul "Lucian Blaga" din Tiraspol, Liceul "Alexandru cel Bun" din Bender, Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare şi Sfînt” din Grigoriopol şi Liceului Teoretic „Evrica” din oraşul Rîbniţa sunt unicele instituţii preuniversitare cu predare în limba română, care activează în localităţile aflate sub regimul separatist.

Preşedintele Senatului Comunităţii Româneşti din Ucraina, Vasile Tăriţeanu, a declarat că "unele societăţi din Cernăuţi, dirijate de comunişti, încearcă să introducă limba moldovenească în şcoli, ca limbă de stat". Adresarea oficială vine din numele celor peste două sute de mii de români din regiunea Cernăuţi, care susţin că ceea ce se stipulează în Constituţie, "este un neadevăr ştiinţific". 

La rândul său, preşedintele interimar, Mihai Ghimpu, a precizat că astfel de hotărâri se adoptă numai în cadrul Parlamentului, şi nu de unul singur, prin emiterea unui decret. Totodată, el a menţionat că în Moldova există moldoveni care vorbesc limba română, iar limba moldovenească nu o vorbeşte nimeni.

El a explicat că conducerea ar trebui să se ocupe de ridicarea nivelului de viaţă a cetăţenilor, astfel ca aceştia să nu poată fi manipulaţi de politicieni, iar disputelor pe marginea temei român-moldovean să se pună punct.

Fostul ministru al Culturii, Ion Ungureanu, este de părerea că nu mai este loc pentru discuţii, odată ce în cadrul Marii Adunări Naţionale din 1989 s-a citit Declaraţia, care stipula că "suntem români şi limba e română".

UNIMEDIA precizează că în cadrul celei de-a doua întrevederi a preşedintelui interimar, Mihai Ghimpu, cu membrii Forumului Democratic al Românilor din Moldova, s-a discutat despre situaţia actuală din ţară, despre sărbătoarea Zilei Limbii Noastre şi despre posibilele decorări a celor, care au luptat pentru eliberarea naţională. 

Și iarăși Republica Moldova, și iarăși veșnicile sărbători parazitare pentru bugetari, iarăși bani aruncați în vânt pentru manifestații pompoase și populiste, deci, nimic pozitiv cu excepția că în astă zi moldoveanu se pune nițel mai mult pe gânduri asupra limbii și identității sale. Astăzi e 31 august, cică ziua limbii noastre, de parcă ziua limbii n-ar trebui să fie în fiecare zi. Pleacă vara, și ne flutură cu baticul alb luându-și la revedere de la noi, lăsându-ne fiecăruia dintre noi, ca amintire până-n vara viitoare, o floare, o floare vie, iar floarea ceea se numește limba română. Spre a o păstra lângă noi, în continuare vie și înflorită, ar trebui s-o punem într-o glastră ca mai apoi s-o purtăm cu noi oriunde, precum Matilda și Leon din film își purtau floarea cu ei ori de câte ori se mutau. Păziți-vă fraților limba, luptați pentru ea, muriți pentru ea, înviați pentru ea !

Sărut vatra și-al ei nume

Care veșnic ne adună,

Vatra ce-a născut pe lume

Limba noastră cea română.

Cânt a Patriei ființă

Și-a ei rodnică țărână

Ce-a născut în suferință

Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi și magic

Numai dânsa ni-i stăpână:

Limba neamului meu dacic,

Limba noastră cea română.

In al limbilor tezaur

Pururea o sa rămână

Limba doinelor de aur,

Limba noastră cea română.

Sursa: PublikaTV