www.basarabia91.net vă urează LA MULȚI ANI !

Stimaţi vizitatori, iubiţi români şi în sfârşit fraţilor, www.basarabia91.net vă felicită cu ocazia sărbătorilor de iarnă şi desigur cu ocazia Revelionului de astăzi. Vă dorim în noul an, din toată inima, cât mai multă bucurie, voie bună, baftă în toate, fericire, sănătate, pace în suflet şi mult, mult noroc, vorba aia, ce folos că ăia de pe Titanic aveau sănătate dacă n-au avut noroc.

La mulți ani !

Citește mai departe...

Secțiunea: Articole în limba rusă

№ 1

РЕШЕНИЕ ПОЛИТБЮРО ЦК ВКП(б) О ВЫСЕЛЕНИИ
С ТЕРРИТОРИИ МОЛДАВСКОЙ ССР КУЛАКОВ, БЫВШИХ ПОМЕЩИКОВ, КРУПНЫХ ТОРГОВЦЕВ, АКТИВНЫХ ПОСОБНИКОВ НЕМЕЦКИХ ОККУПАНТОВ, ЛИЦ, СОТРУДНИЧАВШИХ С НЕМЕЦКИМИ И РУМЫНСКИМИ ОРГАНАМИ ПОЛИЦИИ, УЧАСТНИКОВ ПРОФАШИСТСКИХ ПАРТИЙ И ОРГАНИЗАЦИЙ, БЕЛОГВАРДЕЙЦЕВ,
УЧАСТНИКОВ НЕЛЕГАЛЬНЫХ СЕКТ, А ТАКЖЕ СЕМЕЙ ВСЕХ
ВЫШЕПЕРЕЧИСЛЕННЫХ КАТЕГОРИЙ
6 апреля 1949 г.
СТРОГО СЕКРЕТНО

Утвердить следующее постановление Совета Министров Союза ССР:
«Совет Министров Союза ССР постановляет:
1. Принять предложение Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавской ССР, ЦК КП(б) Молдавии и Совета Министров Молдавской ССР о выселении с территории Молдавской ССР кулаков, бывших помещиков, крупных торговцев, активных пособников немецких оккупантов, лиц, сотрудничавших с немецкими и румынскими органами полиции, участников профашистских партий и организаций, белогвардейцев, участников нелегальных сект, а также семей всех вышеперечисленных категорий.
Всего выселить 11.280 семей, составляющих 40.850 человек.
2. Выселение лиц указанных выше категорий произвести навечно в Южно-Казахстанскую, Джамбулскую и Актюбинскую области Казахской ССР, а также Алтайский край, Курганскую, Тюменскую и Томскую области РСФСР, распространить на них действие Указа Президиума верховного Совета СССР от 26 ноября 1948 года «Об уголовной ответственности за побег из мест обязательного и постоянного поселения лиц, выселенных в отдаленные районы СССР в период Отечественной войны».
3. Обязать Министерство государственной безопасности СССР (т. Абакумова) выселение лиц поименованных категорий в пункте 1-м настоящего постановления произвести в июне 1949 года.
Выселение кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев, а также членов их семей произвести по спискам, утвержденным Советом Министров Молдавской ССР, а остальных лиц – выселяемых и членов их семей – по решению Особого Совещания при МГБ СССР.
4. Обязать Министерство внутренних дел СССР (т. Круглова) обеспечить: конвоирование и перевозку выселяемых из Молдавской ССР, тщательную охрану выселяемых в пути следования; административный надзор в местах расселения и надлежащий учет поселенцев, установив режим, исключающий какую бы то ни было возможность побегов; трудоустройство выселяемых в сельском хозяйстве (в колхозах и совхозах) и на предприятиях.
В местах расселения выселяемых организовать спецкомендатуры Министерства внутренних дел СССР.
5. Pазрешить выселяемым брать с собой лично им принадлежащие ценности, домашние вещи (одежду, посуду, мелкий сельскохозяйственный, ремесленный и домашний инвентарь) и запас продовольствия на каждую семью общим весом до 1.500 килограммов.
Остальное имущество, виноградники, сады и скот выселяемых конфисковать.
Конфискованное имущество выселяемых обратить на покрытие недоимок по государственным обязательствам. Оставшуюся после погашения недоимок часть имущества (жилые и хозяйственные постройки, производственные предприятия, сельскохозяйственный и ремесленный инвентарь, а также виноградники, сады и скот) передать безвозмездно колхозам с зачислением их в неделимый фонд. Остальное имущество передать финансовым органам для реализации. Продовольственное зерно, зернофураж и технические культуры передать государству.
6. Обязать Министерство финансов СССР (т. Зверева):
а) выделить Министерству Внутренних дел СССР дополнительные средства на 1949 год на содержание спецкеомендатур за счет союзного бюджета, а также средства на оплату расходов по питанию и медобслуживанию в пути следования выселенцев из расчета 5 руб. 50 коп. в день на одного человека;
б) выделить по заявкам Алтайского крайисполкома, Южно-Казахстанского, Джамбулского, Актюбинского, Курганского, Тюменского и Томского облисполкомов необходимые средства на расходы по перевозке выселенцев от железнодорожных станций разгрузки выселенцев до места их расселения.
7. Обязать Госснаб СССР (т. Кагановича) выделить, а Министерство нефтяной промышленности (т. Байбакова) поставить по заявкам Алтайского крайисполкома, Курганского, Томского, Тюменского, Южно-Казахстанского, Джамбулского и Актюбинского облисполкомов необходимое количество автобензина для перевозки выселенцев от железнодорожных станций разгрузки до места их расселения.
8. Обязать Министерство путей сообщения (т. Бещева) выделить по заявке Министерства внутренних дел СССР необходимое количество железнодорожных вагонов, оборудованных для людских перевозок, и обеспечить продвижение эшелонов с выселяемыми до места назначения на правах воинских.
Расчеты за перевозку выселяемых производить по тарифу, установленному для перевозки заключенных.
9. Обязать Министерство торговли СССР (т. Жаворонкова) организовать выдачу через железнодорожные буфеты горячей пищи проходящим эшелонам с выселяемыми, в соответствии с графиком движения эшелонов, за плату, в счет средств, выделенных Министерству внутренних дел СССР п. 6 «а» настоящего постановления.
10. Обязать Министерство здравоохранения СССР (т. Смирнова) выделить на каждый эшелон выселяемых по одному медицинскому врачу и по две медсестры с необходимым количеством медикаментов и перевязочных средств для оказания медицинской помощи выселяемым в пути следования.
11. Обязать Алтайский крайисполком и Курганский, Южно-Казахстанский, Джамбулский, Актюбинский, Тюменский, Томский облисполкомы оказать содействие Министерству внутренних дел СССР в расселении выселяемых и их хозяйственно-бытовом устройстве, а также в случае необходимости организовать дома инвалидов и престарелых для размещения в них одиночек инвалидов и престарелых из числа прибывающих выселенцев, выделив для организации и содержания этих домов необходимые средства.

Архив Президента Российской Федерации.
Ф. З. Оп. 61. Д. 225. Л. 62-65.
Выписка из протокола № 68 заседания
Политбюро. Пункт 135.




№ 26
ПОСТАНОВЛЕНИЕ СОВЕТА МИНИСТРОВ МССР О ВЫСЕЛЕНИИ ИЗ МОЛДАВСКОЙ ССР СЕМЕЙ КУЛАКОВ, БЫВШИХ
ПОМЕЩИКОВ И КРУПНЫХ ТОРГОВЦЕВ

28 июня 1949 г.
СОВЕРШЕННО СЕКРЕТНО

Совет Министров Молдавской ССР ПОСТАНОВЛЯЕТ:
1. Утвердить представленные исполкомами городских и районных Советов депутатов трудящихся Молдавской ССР списки кулаков, бывших помещиков, крупных торговцев, всего в количестве – 11.342 семьи, в том числе:
1. По гор. Кишиневу - 340 семей
2. По Атакскому району - 263 семьи
3. По Баймаклийскому р-ну - 144 семьи
4. По гор. Бельцы - 185 семей
5. По Бельцкому району - 161 семья
6. По гор. Бендеры - 100 семей
7. По Бендерскому р-ну - 92 семьи
8. По Болотинскому р-ну - 134 семьи
9. По Бравическому р-ну - 179 семей
10. По Братушанскому р-ну - 299 семей
11. По Бричанскому району - 223 семьи
12. По Бульбокскому району - 47 семей
13. По Вертюжанскому р-ну - 181 семья
14. По Вадул-луй-Водскому р-ну - 238 семей
15. По Волонировскому р-ну - 98 семей
16. По Вулканештскому р-ну - 148 семей
17. По Глодянскому району - 268 семей
18. По Григориопольскому р-ну - 13 семей
19. По Дрокиевскому р-ну - 156 семей
20. По Дубоссарскому р-ну - 14 семей
21. По Единецкому району - 284 семьи
22. По Згурицкому району - 294 семьи
23. По городу Кагулу - 49 семей
24. По Кагульскому району - 218 семей
25. По Кайнарскому району - 121 семья
26. По Каларашскому району - 187 семей
27. По Кангазскому району - 254 семьи
28. По Каменскому району - 10 семей
29. По Карпиненскому району - 284 семьи
30. По Котюжанскому району - 199 семей
31. По Каушанскому району - 177 семей
32. По Киперченскому району - 219 семей
33. По Кишиневскому району - 233 семьи
34. По Кишкaренскому району - 141 семья
35. По Комратскому району - 112 семей
36. По Корнештскому району - 277 семей
37. По Котовскому району - 339 семей
38. По Криулянскому району - 240 семей
39. По Леовскому району - 167 семей
40. По Липканскому району - 224 семьи
41. По Ниспоренскому району - 305 семей
42. По Окницкому району - 194 семьи
43. По Олонештскому району - 142 семьи
44. По гор. Оргееву - 56 семей
45. По Оргеевскому району - 107 семей
46. По Распопенскому району - 190 семей
47. По Резинскому району - 195 семей
48. По Рыбницкому району - 39 семей
49. По Рышанскому району - 200 семей
50. По Романовскому району - 95 семей
51. По Сынжерейскому району - 91 семья
52. По Скулянскому району - 132 семьи
53. По Слободзейскому р-ну - 4 семьи
54. По гор. Сороки - 27 семьи
55. По Сорокскому району - 173 семьи
56. По Страшенскому району - 337 семей
57. По Сусленскому району - 134 семьи
58. По Тараклийскому району - 219 семей
59. По Теленештскому району - 126 семей
60. По гор. Тирасполю - 16 семей
61. По Тираспольскому р-ну - 4 семьи
62. По Тырновскому району - 296 семей
63. По Унгенскому району - 227 семей
64. По Фалештскому району - 90 семей
65. По Флорештскому району - 263 семей
66. По Чадыр-Лунгскому р-ну - 194 семьи
67. По Чимишлийскому р-ну - 149 семей

2. Передать порайонные списки кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев в МГБ МССР (тов. Мордовец) – для сверки всех данных о включенных в списки лицах и для уточнения их местожительства.
Всех включенных в списки и установленных на жительстве в Молдавии кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев, в составе семей которых нет лиц, служащих в данное время в Советской Армии, награжденных орденами, боевыми и трудовыми медалями Союза ССР или имеющих особые заслуги перед советским государством, выселить вместе с семьями из пределов Молдавской Советской Социалистической республики на вечное поселение в отдаленные области Союза ССР.
3. Разрешить высылаемым брать с собой принадлежащие им лично ценности. Деньги, одежду, обувь, посуду и другие домашние вещи, мелкий сельскохозяйственный, ремесленный и домашний инвентарь и запас продовольствия общим весом до 1500 килограммов (1,5 тонны) на каждую семью.
4. Проведение всех мероприятий, связанных с выселением кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев возложить на Министерство государственной безопасности Молдавской ССР.
Тов. Мордовец, после проведения всех мероприятий по выселению, представить списки выселенных кулаков, бывших помещиков и крупных торговцев в Совет Министров МССР.
5. Порядок конфискации и использования оставшегося имущества выселенных, а также другие мероприятия, связанные с выселением, определить дополнительным постановлением .
Председатель Совета Министров
Молдавской ССР Г. РУДЬ
Управляющий делами Совета
Министров Молдавской ССР Л. ДЬЯЧЕНКО


Архив Министерства Национальной
Безопасности Республики Молдова.
Оп. 19. Д. 2. Т. 2. Л. 133-136. Заверенная копия.






№ 43

СПРАВКИ О КОЛИЧЕСТВЕ УЧТЕННОГО В МССР КУЛАЦКОГО
И ДРУГОГО ВРАЖДЕБНОГО ЭЛЕМЕНТА

2 декабря 1948 г.
Заместителю Председателя Оргбюро
ЦК ВКП(б) по Молдавии Ефремову В. С.

Во исполнение Вашего указания при этом представляю справку учтенного Министерством госбезопасности МССР по республике кулацкого и другого враждебного элемента.
Одновременно сообщаю, что данные по МВД в указанное количество не включены.
Кроме этого, также не включены часть материалов, касающихся наших органов, которые проводились согласно договоренности с МВД, так как последние по неизвестным для меня причинам мне не представлены.
Указанное количество кулацкого и другого антисоветского элемента является далеко неполным, так как вся работа наших органов проводилась негласно и всех необходимых данных добиться не представилось возможным, дабы не дать огласки.

Министр Государственной Безопасности МССР И. МОРДОВЕЦ



С П Р А В К А
о количестве учтенного в Молдавской ССР
кулацкого и другого враждебного элемента

СОВЕРШЕННО СЕКРЕТНО

В с е г о у ч т е н о … - 33. 640 человек
из них:
Глав семей … 9259
Членов семей 24 381

Главы семей по категориям разбиваются:

№№
пп Наименование категории Главы
семей Члены глав семей
Дети до
10 лет Дети от
10 до
17 лет Совершен-
нолетние
члены
семьи Всего
1.
2.
3.
4.

5.

6.

Кулаки
Бывшие помещики
Бывшие торговцы
Пособники немецких оккупантов
Разоблаченная агентура иноразведок
Участники а/с формирован. в период немецкой оккуп[ации] 6312
11
566

1322

179


122 3519
2
287

788

71


95 4345
4
362

873

72


60 8908
9
735

1951

163


166 23084
26
1950

4934

485


443



№№
пп Наименование категории Главы
семей Члены глав семей
Дети до
10 лет Дети от
10 до
17 лет Совершен-
нолетние
члены
семьи Всего
7.

8.
9.


10.
11.
Руководители и члены политпартий
Бежавшие из ссылки
Активные участники бывших румынских учреждений
Бывшие белогвардейцы
Руководители и активные проповедники нелег. секе
558
48


15
12

114
313
12


5
1

64
427
11


4
5

69
332
43


22
15

148
2130
114


46
33

395

И т о г о 9259 5157 6232 12992 33640

Зам. начальника отдела МГБ МССР ГАТИЛОВ



СПРАВКА О НАЛИЧИИ ИМУЩЕСТВА И ЗЕМЛИ, УЧТЕННОГО
У КУЛАКОВ И ДРУГОГО ВРАЖДЕБНОГО ЭЛЕМЕНТА, ПРОЖИВАЮЩИХ
В МОЛДАВСКОЙ ССР
СОВЕРШЕННО СЕКРЕТНО

ВСЕГО УЧТЕНО:
1. Домов 10633
2. Лошадей 2606
3. Рабочих волов 1778
4. Коров 5864
5. Свиней 1803
6. Овец и коз 34 328
7. Земли пахотной
и луговой 43 781 га
8. Фруктовых садов 532 га
9. Виноградника 1885 га

Зам. начальника отдела Министерства
Государственной Безопасности ГАТИЛОВ



Архив Министерства Национальной
Безопасности Республики Молдова.
Дело с докладными записками, возвращенными
из ЦК КП (б) М за 1946-48 гг.
Т. 5. кор. 5. Без обозн. листа.
Подлинник.





Nota: Este redat continutul documentelor din 1948 si 1949, fara a fi comentat daca au fost respectate prevederile p.5 al.1, p.6 a), p.9, p.10, p.11 ale documentului Nr. 1 din 6 aprilie 1949.

Citește mai departe...

Mareșalul Ion Antonescu

Ultimul cuvant la proces (Partea I-a)

Din volumul «Instaurarea totalitarismului in Romania» (St. Radulescu-Zoner, D. Buse, B. Marinescu, editura Cavalioti, 1995), citat de Paul Goma in «Saptamana Rosie», varianta 2008:

«1945
19 martie
- Printr-un jurnal al Consiliului de Ministri se dispune arestarea urmatorilor generali sub invinuirea de crima de razboi: Ilie Steflea (fost sef al marelui stat major; va muri in detentie in 1946); Gh. Gialik, Gh. Potopeanu (fost ministru in guvernul constituit la 23 August 1944), Atanasie Trincu, Radu Korne (…)

Februarie 21 (1946)
- Se da sentinta in procesul intentat al criminalilor de razboi alcatuit din ziaristi si membri ai guvernului Horia Sima. Tribunalul Poporului condamna la moarte 5 inculpati, la detentie pe viata alti 4, toti ziaristi si pe Gh. Cuza la 20 de ani «detentie riguroasa».

Februarie 22 (1946)
- Tribunalul Poporului incepe judecarea generalului Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei (1941-1943) si a conducerilor jandarmeriei din Basarabia, acuzati de infiintarea lagarului de la Onesti, de internare a evreilor in ghetouri sau experierea peste Nistru, de trimiterea in Transnistria a unui grup de peste 7000 de polonezi si 6000 de ucraineni.

Februarie 28 (1946)
- Incepe la Tribunalul Poporului procesul a 8 militari acuzati de a fi comandat lagare de prizonieri sovietici.

Mai 4 (1946)
- Incepe procesul Antonescu (…) maresalul Antonescu este invinuit in principal de tradare de tara, de a fi contribuit la dezastrul ei, permitind jefuirea si secatuirea economiei nationale, de agresiune impotriva Uniunii Sovietice, de teroare impotriva muncitorilor, de a fi infaptuit crime de razboi si crime impotriva umanitatii. Repetarea cu obstenatie, pe tot cuprinsul actului de acuzare, a unor termeni ce tin de sfera politicului si nu a juridicului «legionari, fascisti, tradatori ai neamului».

Mai 12 (1946)
- Dupa semnarea depozitiei si inainte de a parasi sala Iuliu Maniu se indreapta spre boxa acuzatilor si strange mana lui Gh. Dobre, C.Z. Vasiliu, Titus Dragos, C. Pantazi si Ion Antonescu…
- … rechizitoriul acuzatorului public Vasile Stoican, ce-si completeaza prestatia cu imagini ale «spinzuratorilor de la Odessa, mormanelor de cadavre de la Iasi», «trupuri goale si ciopartite».
Cere pedeapsa cu moartea.

Mai 17 (1946)
- Se pronunta sentinta in procesul Antonescu; sint condamnati la moarte: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, C. Pantazi, Eugen Cristescu, Gh. Alexianu, Radu Lecca,
dar si Horia Sima, C. Papanace, Corneliu Georgescu, I. Protopopescu, M. Sturza si V. Iasinski, toti cei din urma disparuti.
Celelalte condamnari: detentie pe viata (C. Danulescu, V. Bumitriuc – disparuti, Gh. Dobre, C. Petrovicescu), 20 ani temnita grea (T. Braileanu, I. Marinescu), 15 ani inchisoare (P. Tomescu, T. Dragos), 10 ani (D. Popescu, C. Busila, N. Mares). Toti au dreptul la recurs.

Mai 20 (1946)
- Sint arestati alti membri ai guvernului Antonescu carora «li se vor intocmi acte de acuzare». Avestia sint: Gh. Leon, I. Petrovici, gl Gh. Jienescu, gl V. Iliescu, A. Pana, gl N. Sova, Horia Cosmovici, I.N. Fintescu, Gh. Cretianu, Mircea Vulcanescu, I.D. Enescu, Al. Neagu, gl I. Iacobici, gl E. Zwiedenek, N. Petra, contra-amiral Nicolae Pais, Petre Strihan, amiral Gh. Coslinschi. Ei au facut parte din aparatul economico-financiar.

Mai 24 (1946)
- La inalta Curte de Casatie incepe judecarea recursului ordinar introdus de condamnatii din procesul Antonescu (…)
- Este arestat un alt demnitar al guvernului Antonescu, Radu Rosetti, fost ministru al educatiei nationale.

Mai 27 (1946)
- Incepe procesul unui nou lot de criminali de razboi acuzati de crime in tara dar mai ales pe teritoriul marelui stat «vecin si prieten» de la rasarit. Printre acuzati se numara col Iulian Popovici, fost prefect al politiei Odessa, St. Ivascu, fost comisar de sigurata la prefectura Odessa, V. Gheorghiu, fost comisar al Prefecturii Politiei Odessa etc.
- Inalta Curte de Casatie, sectiune a II-a respinge ca neintemeiate, toate motivele ordinare de casare a sentintei formulate de condamnatii din procesul Antonescu cu exceptia celor ale lui C. Busila, N. Mares si D. Popescu.

Mai 31 (1946)
- Sectiunile unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie resping recursurile pe motive de neconstitutionalitate facute impotriva Tribunalului Poporului de acuzatii din procesul Antonescu.
- «Cerem executia!» «Moarte Antonestilor!» «Sentinta trebuie implinita!» solicita cetatenii Capitalei la mitingul din Piata Universitatii. «Sentinta Tribunalului Poporului, sentinta aspra dar justa, reprezinta vointa intregului popor. Mai exista unelte fasciste ale lui Maniu si Bratianu care spera intr-o schimbare a pedepsei…»

Iunie 1 (1946)
- Lucretiu Patrascanu, ministrul justitiei prezinta Regelui cererile de gratiere ale celor 7 condamnati. (Pentru maresalul Antonescu se depusera trei cereri: una din partea mamei sale, alta din partea avocatului C. Paraschivescu Balaceanu si a treia chiar de acuzat, dar nesemnata). Ele sunt insotite si de doua scrisori catre suvern, ambele de Patrascanu prin care «in numele si din insarcinarea guvernului» ministrul Justitiei are «onoarea de a propune Majestatii Voastre pentru inalte ratiuni de stat respingerea cererilor de gratiere facute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu si Gh. Alexianu si comutarea in munca silnica pe viata a pedepsei cu moartea aplicata condamnatilor Constantin Pantazi, Radu Lecca si Eugen Cristescu» (care vor muri toti trei in inchisoare).
Ca rege constitutional, regele Mihai nu putea decide sau decreta decat in limita recomandarii guvernului, in acest caz al ministrului sau de Justitie (…?) fara a mentiona respingerea cererilor celor patru, decretul regal specifica comutarea pedepsei pentru restul condamnatilor. (…)
Condamnatii sint executati la ora 18 in Valea Piersicilor, de langa penetenciarul Jilava.»


Ultimul cuvant la proces, din cartea lui Larry Watts, 1986, citat de Pau Goma in «Saptamana Rosie, varianta 2008:

«Mai 1946
«Un om care, fara nume, fara protectie, fara bani si partid, s'a urcat in stat la cel mai inalt loc de conducere si raspundere, acel om are datoria sa se justifice, iar poporul si istoria sa-l judece. Am sa expun faptele si actiunile mele politice, economice si militare, dar acestea nu vor fi complete in momentul de fata. Poporul, prin dumneavoastra, isi va da verdictul, iar mane istoria pe al sau. Expun toate actele si faptele mele, ca poporul sa ajunga la intelegerea lor. Dati istoriei adevarul si nu faceti fata unei situatii de moment! Eu va voi spune adevarul asa cum onoarea mea de soldat m'a facut sa-l respect toata viata. Considerati, va rog, scaparile nu ca o iesire si omitere intentionata. Nu am fost omul unor astfel de calcule si nu voi fi, dar nu am vazut piesele dosarelor si miilor de rezolutii ce am dat in acesti patru ani in care (nu?) se gaseste imprimat sufletul meu! Prima mare acuzare care mi se aduce, aceea de a fi premeditat luarea puterii impreuna cu Codreanu, vreau s'o spulber acum. La instructie (=ancheta) am avut onoarea de a declara ca primul contact cu Legiunea a fost in 1933, cand Regele mi-a cerut parerea cu privire la Garda de Fier. Stiam ca ei tulburau tara si ca periclitau granitele.
Am spus Regelui ce credeam atunci:
«Prefer sa mor in mocirla intr'o Romanie Mare decat sa mor in paradisul unei Romanii mici».

Intrevederea de atunci a avut drept scop orientarea mea, ajungand la concluzia ca Codreanu nu va putea duce tara pe panta ascendenta la care spera, ci dimpotriva. Problema dinastiei o privea sub o lumina diferita decat a mea. Codreanu mi-a declarat ca «in 24 de ore de la luarea puterii trece la Germania si ca va cere abdicarea regelui». Iar eu i-am raspuns: «Domnule Codreanu, cel dintai pe care va trebui sa-l impuscati atunci va fi generalul Antonescu».
In politica interna am aratat ca a introdus din nou pistolul cu care stiam ca va aduce varsare de sange. In Decemvrie 1937, Garda de Fier a facut un mare pas in simpatia opiniei publice. Regele a incredintat formarea guvernului lui Octavian Goga. Am spus atunci Regelui Carol: «Formatia Goga nu va putea fi durabila decat introducand in formatie Legiunea si pe d-l Dinu Bratianu».
De ce?
Pentru ca am afrimat atunci Regelui ca «niciodata ideea nu poate fi distrusa cu psitolul, mai bine s'o aduca la putere si sa se vada daca este o fericire pentru neam sau nu…» Eu stiam insa ca ea nu va avea sorti buni, deoarece toata pleava societatii romanesti se afla inscrisa in Legiune. Eu am dat Regelui aceasta idee de a o aduce la putere si el m'a insarcinat cu formarea guvernului. Am refuzat, nevoind sa trec peste Octavian Goga, pentru care aveam o mare stima. Solutia Regelui a fost sa intru in guvern ca ministru al Apararii Nationale, pentru ca prezenta mea in guvern era o marturie si o chezasie ca politica externa a Romaniei nu se va schimba, stiindu-se ca programul lui Codreanu aducea schimbarea acelei politici in 24 de ore si va orienta tara catre Germania. Atunci, fortat si contrat uzantelor, ca ministru al armatei sa faca declaratii politice, eu am facut-o! Eram convins. Pastram fata de Germania amintirea razboiului trecut si mai ales m'a indemnat structura mea intelectuala…

Guvernul Goga a tinut 40 de zile si omorurile incepusera. Regele, panicat, mi-a incredintat mie formarea guvernului. Am acceptat, pentru ca prea des se schimbau guvernele. Pentru ce? Opinia publica stia prea bine cauzele. Regele a voit sa introduca in guvern doua persoane pe care nu le puteam accepta. Am apelat la Codreanu rugandu-l sa inceteze agitatiile. Cu ocazia acelei convorbiri, el a recunoscut ca nu avea nici un program de guvernare. Codreanu a fost arestat si eu m'am dus la proces, pentru ca, dupa mine, atunci cand vezi ca un om se inneaca, este omeneste sa-i intinzi o mana de ajutor. Pe Horia Sima l-amâ
vazut in timpul cand era ministru in guvernul Gigurtu. La convorbirea avuta, mi-a declarat: «Domnule general, spuneti drept, am eu mutra de prim-ministru?»

S'a perecut ultimatumul rusesc. Cu acest grav eveniment am trimis a scrisoare de protest pentru cedarea fara lupta a doua provincii romanesti. La doua zile dupa aceasta am fost dus la Bistrita. Aici mi se imputa ca as fi pregatit legatura cu Germania in vederea luarii puterii. Eu nu cunosc limba germana si formatia mea intelectuala si spirituala mi-am facut-o la scoala franceza. Nu am uitat odiosul tratat de la Craiova si de la Bucuresti. Nu am uitat ca in Alsacia si Lorena avem 2000 de cruci si nici in 1916 jertfele noastre de pe front. La Manastirea Bistrita am aflat ca regele Carol II se indreapta cu fata catre Germania… Granitele de prabusisera.

Eliberat de la Bistrita, regele mi-a incredintat formarea unui guvern de unitate nationala. Am vizitat pe oamenii politici: Maniu, Bratianu, Stelian Popescu si altii, cerandu-le sa discutam programul de guvernamant, care consider ca este o datorie pentru omul destinat sa ia conducerea tarii. Deci eu nu veneam nepregatit, dupa cum adeseori s'a spus. Desi nu aveam un program scris, eram completamente orientat. Raspunsul oamenilor politici a fost: «Intai aduceti abdicarea lui Carol II, apoi vom discuta». Cand s'au prabusit granitele, impreuna cu maresalul Prezan am hotarat sa mergem la Rege si sa formam un guvern de colaborare cu oamenii politici. Oamenii politici insa nu au voit: toti s'au retras de-o parte. Eu am ramas singur. Urmeaza apoi cele petrecute la 6 Septembrie 1940!
Regele mi-a spus: «Nu te las, nu pleca! Nu am pe altul. Tu esti un patriot.»

Strada fierbea. Am intrebat pe generalul Coroama, comandantul Diviziei de Garda, daca il vor apara pe Rege. Acesta mi-a raspuns: «Nu trag in popor. Nu-l apar pe Rege». Am cerut parerile aghiotantilor regali. Toti, fara deosebire, mi-au spus ca Regele trebuie sa plece. Am chemat generalii. Toti, absolut toti, afara de Paul Teodorescu si Mihail, au spus ca regele trebuie sa abdice. Regele s'a consultat toata noaptea cu oamenii politici si s'a convins ca tara cere abdicarea sa. A pus insa drept conditie ca sa abdice sa-mi iau eu asupra-mi parte din prerogativele regale, iar eu am promis Regeului Carol II sa stau stalp de veghe langa Voevodul Mihai, viitorul Rege, si sa-i pastrez tronul…
Am primit din partea Regelui puterea, smerit, cum primeste credinciosul sfanta cuminecatura in fata altarului. Deci, iata, domnule Presedinte si onorati judecatori, actul premeditarii de care am fost acuzat ca l-am facut pentru luarea puterii in stat! Eu nu aveam nevoie de sprijin german pentru a veni la putere, deoarece insusi Regele tarii mi-a incredinta-o. Odata cu luarea conducerii a inceput calvarul vietii mele!»

Ultima scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, către soție

«Scumpa mea Lica,
Am stat cu capul sus si fara teama in fata judecatii, dupa cum stau si'n fata Justitiei Supreme. Asa sa stai si tu!
Nimeni in aceasta tara nu a servit poporul de jos cu atata dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la munca pana la banul nostru, de la suflet la viata noastra, fara a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui patimasa de azi nu ne injoseste si nu ne atinge. Judecata lui de maine va fi dreapta si ne va inalta.
Sunt pregatit sa mor, dupa cum am fost pregatit sa sufar. Dupa cum si viata mea, toata viata mea, mai ales in cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost inaltatoare. Imprejurarile si oamenii nu ne-au ingaduit sa facem binele pe care impreuna am dorit cu atata pasiune sa-l facem tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel. «Am fost un invins», au fost si altii…, multi altii. Dupa dreapta judecata, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune si pe noi. Popoarele in toate timpurile si peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic si nu regreta nimic. Sa raspundem la ura cu iubire, la bine cu mangaiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinta e sa traiesti. Retrage-te intr'o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si bucata de paine care azi nu o mai poti plati. Am sa rog sa fiu ingropat langa ai mei, care mi-au fost strabuni si calauzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi intre cei cu care am copilarit si am cunoscut si durerile si lipsurile. Imprejurarile ne-au indepartat viata de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodata. Poate vei gandi ca tot acolo langa mine trebuie sa fie si ultimul tau locas.
Scoborand in mormant eu azi, tu maine, ne vom inalta, sunt sigur, acolo unde va fi singura si dreapta rasplata.
Te strang in bratele mele cu caldura. Te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima!
Ion»

(Sursa: Paul Goma, Saptamana Rosie, varianta 2008)

Testamentul Maresalului Ion Antonescu

Testamentul olograf al Maresalului Ion Antonescu, scris in celula, la Palatul Regal, in noaptea de 23 august 1944: “Istoria să judece”

“Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.
I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.
Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?
Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.
Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.
Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-i pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.
Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.
Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.
M[areşa]l Antonescu
23.VIII.1944
Scris în celulă.

Sursa: Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150 – si Gheorghe Buzatu – Nicolae Ceausescu – Biografii Paralele. Stenograme si Cuvantari Secrete. Dosare Inedite. Procesul si Executia. Editura TipoMoldova, Iasi, 2011
via Ziaristi Online

Citește mai departe...

Cristian Negrea: Armata Română

Frontiera de est a civilizației occidentale

(A existat un) război ciudat, interzis de istoriografia comunistă şi ignorat cu desăvârşire de către istoricii noştri de după 1990. Fiindcă a fost un război, un război crunt, pe viaţă şi pe moarte, în care cele mai elementare reguli ale umanităţii au fost aruncate deoparte, un război în care nu se luau prizonieri, totuşi, dacă existau, aceştia erau torturaţi până la moarte în dispreţul oricărei convenţii umanitare ca şi cea de la Geneva. A fost un război de uzură, în care românii au apărat graniţa estică a civilizaţiei contra barbariei comuniste roşii ce încerca să răbufnească spre vest.

Nimeni nu ne-a mulţumit că timp de douăzeci şi cinci de ani am apărat singuri frontiera civilizaţiei occidentale, mai mult, ne-au blamat când nu am mai reuşit să o facem.

La mijlocul lui martie 1919, ministrul francez Saint-Aulaire şi cel britanic Barclay îşi informau guvernele: „Există un interes major ca România să fie în stare să opună o rezistenţă puternică ascensiunii bolşevismului. Ea a devenit, după cum am prevăzut, singura barieră conrea mareei în creştere a bolşevismului; învinsă şi contaminată, s-ar termina cu ordinea şi pacea în Orient. Cauza pe care o apără în momentul de faţă este nu numai o cauză românească, ci una europeană”.

Liniştea Europei plătită cu sânge românesc.

La fel cum timp de secole am stat în faţa pericolului musulman, o strajă uitată în estul îndepărtat, în timp ce Occidentul îşi crea propria bunăstare, din când în când ducând războaie unii împotriva altora. În timp ce noi ne tăiam cu turcii prin mlaştini, alţii, la adăpost, construiau catedrale, pentru ca mai târziu să ne reproşeze că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul lor.

Sunt curios ce s-ar fi ales de marea civilizaţie franceză dacă la est s-ar fi învecinat cu Imperiul Otoman. Am văzut cu toţii ce s-a întâmplat în 1241, când valul mongol şi-a lăsat aripa peste Europa, dar şansa acesteia a fost faptul că marele han a murit şi valurile de călăreţi s-au retras pentru a alege un nou han, acest nou han alegând o altă cale de atac şi cuceriri, scutind Europa de o nouă cavalcadă de neoprit.

O şansă istorică, dar mai târziu care a fost meterezul de care s-au sfărâmat valurile revărsate din pustiurile asiatice? Românii, ungurii, polonezii, toate popoarele estice care sunt astăzi privite de sus de către mult mai civilizaţii lor vecini vest-europeni. Dar datorită cui sunt ei mai avansaţi, mai civilizaţi, datorită cui sunt ei în măsură să dea astăzi lecţii? Nu datorită esticilor care le-au fost pavăză timp de secole? Dar acest adevăr este uitat astăzi cu desăvârşire.

Cum şi-ar mai reaminti vest-europenii de cele petrecute cu secole în urmă, când nici astăzi nu-şi amintesc despre cei care le-au fost pavăză acum mai puţin de un veac? De cei care i-au scutit să devină comunişti atunci, şi care s-au jertfit sub cizma roşie douăzeci şi cinci de ani mai târziu?

La 1683, Viena Habsburgilor asediată de turci era salvată de polonezii lui Jan Sobieski. Recunoştinţa istoriei? La doar câteva zeci de ani, împărăteasa Maria Tereza a Austriei, alături de Rusia şi Prusia împărţea Polonia.

Două sute de ani mai târziu, când Viena era în gata să cadă pradă bolşevismului, în 1918, a fost salvată de o mână de feciori români ardeleni conduşi de sublocotenentul de artilerie Iuliu Maniu care au pacificat oraşul şi-l traversau în patrule puternice, cu pas cadenţat, cântând „Deşteaptă-te române!” Două săptămâni românii au stăpânit Viena, pe care au predat-o apoi autorităţilor care şi-au revenit după liniştirea morbului bolşevic.

La Praga lucrurile se petrec la fel, din nou românii sunt cei care liniştesc lucrurile, dar aici recunoştinţa cehoslovacilor s-a materializat prin dezvelirea în 1935 a unei plăci de bronz pe Palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa unui participant la evenimentele din 1918 şi reprezentant al României, doctor Gheorghe Repede, placă pe care stătea scris: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”. Bineînţeles că după 1945 placa a dispărut şi nu a mai fost niciodată repusă la loc.

Când Ungaria a devenit bolşevică, la 20 martie 1919, tot România a fost cea care a înlăturat prin forţa armelor pericolul foarte serios al extinderii acestui focar comunist. Ungurii ne-au mulţumit atunci că i-am scăpat de teroarea roşie, dar în câţiva ani ne-au redevenit cei mai aprigi duşmani în chestiunea Ardealului. După cum spuneam, recunoştinţa istoriei.

Dar una dintre cele mai importante contribuţii ale României, pe lângă cele menţionate mai sus, a fost faptul că noi am fost strajă la Nistru timp de mai bine de douăzeci de ani, ţinând pericolul roşu departe de inima Europei. Iar pentru asta ne-am bătut şi am luptat, plătind cu sânge şi jertfe, tribut greu care astăzi nu este cunoscut şi recunoscut nici măcar de către noi, ce să mai pretindem din partea altora?

În toate emisiunile şi documentarele istorice de pe Discovery Chanel, post britanic, veţi vedea fiecare gest făcut de generalul Haig sau Montgomery, fiecare vorbă sau scărpinare a acestuia, dar nu veţi vedea marte lucru despre eforturile şi luptele românilor şi rolul lor în păstrarea civilizaţiei europene. Este normal, este un post britanic, interesat în scoaterea în evidenţă a personajelor lor istorice, a eroilor lor. Dar unde sunt documentarele noastre, unde sunt emisiunile noastre istorice? (...)

Revenind la anii cumpliţi 1916-1919, în 1917 perfidia rusească a devenit fapt dovedit, deşi erau bănuite interese ascunse încă din 1916, în urma comportamentului trupelor ruse pe front în Dobrogea sau în bătălia de la Neajlov - Argeş, numită şi bătălia Bucureştilor. Noncombatul trupelor ruseşti care stăteau cu arma la picior în timp ce noi ne băteam singuri, până la ultima suflare, avea o componentă ascunsă, dovedită mult mai târziu. Rusia imperială nu avea nici un interes într-o Românie aliată victorioasă, care ulterior ar putea pretinde Basarabia, smulsă la 1812, o mică parte (o bucată din sudul Basarabiei) recăpătată la 1856 şi luată din nou la 1878. Interesul Rusiei era ca România să fie înfrântă, pentru ca ulterior să fie împărţită între Rusia şi Austro-Ungaria printr-o pace separată, negociată în secret de ministrul rus de război Sturmer (filogerman, după cum îi spune şi numele) încă de la începutul lui 1916. Chiar ofiţerii ruşi spuneau în decembrie 1916 că asta doreau, retragerea României pe linia Siretului, deoarece nu aveau cum să apere o zonă atât de întinsă. Chiar propunerile ruseşti de la începutul campaniei, respinse cu indignare de factorii români, prevedeau o retragere în Moldova, pentru a scurta frontul. Deci ruşii ne propuneau de la începutul campaniei abandonarea a două treimi din teritoriul naţional, doar pentru ca frontul să fie mai scurt.

Mai apoi, după ce în iarna dintre 1916-1917 am fost decimaţi de epidemia de tifos, a izbucnit revoluţia rusească, pretext numai bun pentru abandonarea luptei de către ruşi. Câţi ştiu că ofensiva de la Mărăşti a trupelor române de sub comanda lui Averescu a trebuit oprită pentru că ruşii au refuzat să ne susţină flancurile, pentru că nu aveau „ordin de la revoluţie” să lupte pe front? Câţi ştiu că la Mărăşeşti, mare parte a trupelor ruse îşi părăseau poziţiile fără să dea ochi cu inamicul, făcându-i pe români să mute trupele în marş forţat pentru a reconstitui frontul abandonat de către ruşi fără luptă? După marşuri pe jos timp de o zi întreagă, fără odihnă, trupele române intrau în luptă atacând tranşeele abandonate de ruşi şi ocupate de germani fără luptă.

Nu a fost destul, după victoriile plătite cu sânge de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ruşii, după revoluţia bolşevică a lui Lenin, încheie pace separată, lăsându-ne singuri pe întreg frontul de est. Mai mult, trupele ruse din Moldova, se bolşevizează în mare parte şi încep o acţiune sistematică de jaf şi teroare a populaţiei civile, ba chiar încearcă să asasineze prim-ministrul român şi să-l aresteze şi suprime pe rege, la sfârşitul lui 1917.

Basarabia începe lupta pentru independenţă, dar călcată de bolşevici este pe cale să fie suprimată total ca şi existenţă. România găseşte resurse în bravii ei soldaţi, învingătorii nebiruitului Mackensen, şi pacifică Moldova prin forţa baionetei, ba mai mult izbăveşte şi Basarabia de teroarea roşie tot prin braţul şi baioneta soldatului român, acelaşi soldat care va pacifica şi Ungaria bolşevică un an mai târziu şi va sta ca strajă la Nistru pentru întreaga Europă nerecunoscătoare timp de zeci de ani.

Am luptat şi am trecut Nistrul în mai 1919 şi am ocupat Tiraspolul pentru a asigura flancul stâng al celor trei divizii franceze şi trei greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevică, deşi duceam un război greu pe frontiera de vest, contra Ungariei bolşevice a lui Bela. Iar trupele coloniale franceze, odată trecute la vest de Nistru, şi-au împachetat efectele şi au plecat, lăsându-ne singuri să apărăm frontiera estică a civilizaţiei. Drept mulţumire, francezii ne-au lăsat fără o treime din Banat, cedat sârbilor, contrar tratatului din 1916. (...)

Cristian Negrea

Citește mai departe...

Gheorghe Ghimpu: Conștiința națională a românilor moldoveni

Românitatea românilor moldoveni în relatările papei de la Roma și ale misionarilor săi (sec. XII-XVII), partea I

Problema originii etnice a românilor in general, si a celor moldoveni in particular, a trezit interes din cele mai vechi timpuri. Conform celor relatate de A. Ambruster, la sfarsitul sec. al XII-lea si inceputul sec. al XII-lea si inceputul sec. al XIII-lea, Papa Inocentiu al III-lea (1198 - 1216) stia ca imparatul Imperiului Valaho-Bulgar, Ionita cel Frumos (1196 - 1207), si poporul lui erau de origine romana. Anume romanitatea românilor era argumentul folosit de Papa de la Roma in favoarea trecerii atat a marelui domnitor al românilor, cat si a poporului sau la catolicism. In acest scop, dar si in acela de a organiza cruciade antiotomane, se expediau scrisori catre Scaunele Domnesti ale tarilor române, se trimiteau misionari.

Papa de la Roma, Urban al V-lea, numele de mirean Vilhelm de Grimoard, din familie de neam din Franta (1362 - 1370), organizand o cruciada antiotomana, la 24 iulie 1370 se adreseaza catre arhiepiscopii din Praga si Wroclav si catre episcopul din Kracowia, in care il numeste pe domntitorul Moldovei Latcu (1365 - 1375) «… duce al partii moldovenesti de natiune valaha» («dux Moldaviensis partium seu nationes walachiae»).

Asadar, tinand cont de cele mentionate anterior, si anume ca notiunile «valah – valahi», «limba valaha», «pamanutir valahe» etc sunt identice cu notiunile «român - români», «limba româna», «pamanturi românesti» etc., putem afirma ca acum 600 de ani, in a doua jumatate a sec. al XIV-lea, Cancelaria Papala si, deci, intreaga lume catolica stia ca Moldova este populata de «o parte a natiunii valahe», adica de o parte a natiunii române. Desigur, Cancelaria Papala cunostea ca celelalte parti ale natiunii valahe (române) erau in Muntenia si Transilvania. Prin urmare, avem inca o dovada in favoarea unitatii de neam a moldovenilor cu muntenii si transilvanenii.

Papa Pius al II-lea, numele laic Enea Silvio Piccolomini (1458-1464), umanist erudit, autor al teoriei potrivit careia românii descind din romanii exilati in Dacia, a incercat sa organizeze o liga antiotomana. In acest scop el a purtat tratative si cu Stefan cel Mare, despre care Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) spunea ca e «un adevarat atlet al credintei crestine». Pius al II-lea mentiona in lucrarea sa «Historia Rerum ubique gestarum lacorumque descriptio», ca «Valahia se intinde din Transilvania pana la Nistru, Dunare si Marea Neagra».

E si acesta un exemplu care demostreaza ca Papa de la Roma si, deci lumea catolica, intelegeau prin Valahia o tara care cuprindea toate teritoriile românesti. Nu incape indoiala ca si in sec. al XV-lea ca si in sec. al XIV-lea, pe timpurile lui Urban al V-lea, Cancelaria Papala era constienta de faptul ca «natiunea valaha», adica româna, populeaza intreaga Valahie, adica Transilvania, Muntenia si Moldova «pana la Nistru». Aceasta ne permite sa afrimam ca denumirea statului Moldovei prin «Rosovlahia» si «Moldovlahia» denota atat etnia valaha, adica româna, cat si locul amplasarii acestei etnii: in tara dinspre rusi si, respectiv, in Tara Moldovei. E acelasi lucru. Rezulta ca moldovlahii sunt românii moldoveni, iar rosovlahii si ugrovlahii - românii din teritoriile românesti dinspre rusi, adica din Moldova si, respectiv din teritoriile românesti dinspre unguri, adica din Muntenia.

Reprezentantul Poloniei, Jan Laski, episcop de Gnezno, accentua originea romana a locuitorilor din Principatul Moldova in raportul prezentat in primavara lui 1514 in fata Consiliului de la Lateran privind posibilitatile organizarii unei cruciade antiotomane, in care Moldova ar juca un rol important. Mai mult, episcopul subliniaza ca moldovenii insisi spun ca sunt romani. Laski trage concluzia aceasta chiar din afirmatiile bastinasilor, care erau constienti de originea lor romanica. Citam: «… caci ei (locuitorii Moldovei – n.n.) spun ca sunt ostasii de odinioara ai romanilor, trimisi aici pentru apararea Panoniei impotriva scitilor…».

Napolitanul Ferrance Capeci: rectorul Colegiului iezuit din Cluj, intr-o scrisoare a sa din 24 februarie 1584, mentionand numele limbii românilor prin termenul «romaneschi», confirma si unitatea etnica a purtatorilor acestei limbi din Moldova, Transilvania si Muntenia.

La ideea de convertire a românilor la catolicism s-a revenit indeosebi in sec. al XVI-lea, pe timpul Papei Grigore al XIII-lea (1572-1585) si al succesorului acestuia, Sixt al V-lea (1585-1590). Si de data aceasta ideea convertirii era asociata cu cea a inchegarii unei coalitii antiotomane, Moldova si Valahia, fiind sub suzeranitatea Portii, nu mai puteau servi drept scut al crestinitatii.

Cei mai activi agenti in promovarea scopurilor Cancelariei Papale erau iezuitii, cum ar fi Antonio Possevino (1533-1611) (a vizitat Tarile Române in 1582-1585), Giulio Mancinelli (1537-1618) (a vizitat Moldova si Tara Româneasca in 1586) si altii. Concluziile trase de ei la fata locului si in deplina cunostinta de causa sunt in favoarea romanitatii românilor, inclusiv a celor moldoveni. Mai mult, ei se conving de «caracterul autohton al constiintei romanitatii la români», precum si de «unitatea etnica a moldovenilor si muntenilor». Aceasta concluzie, spune A. Armbruster, «predomina in descrierea anonima a Moldovei, facuta probabil de un iezuit italian in anul 1587 cu scopul de a-l informa pe Papa Sixt al V-lea asupra Moldovei».

Este pretioasa mentiunea unui alt iezuit anonim – insotitor al lui Antonio Possevino – care, redactand in 1583 pentru Analele Societatii Iezuite o descriere a misiunilor lui Possevino in Transilvania, mentioneaza un stat populat de «romani» (pentru un strain e dificil sa simta diferenta in pronuntarea dintre «roman» si «român»). Esentialul consta in faptul ca iezuitul anonim este constient de situatia reala ca «romanii» locuiesc si in Tara Romaneasca, si in Moldova. El zice: «… Vechiul neam al romanilor, care-si zic pana astazi români si care coboara din fie coloniile romanilor, fie din cei care erau osanditi la munca in minele de metal. Limba lor dovedeste, de altfel, aceasta descendenta romana. Ei locuiesc si Tara Romaneasca, si Moldova».

Studiind problema etnonimelor si politonimelor in istoria Moldovei (sec XIV-XVI), cercetatorul chisinauian Pavel Parasca ajunge la o concluzie convingatoare privind constiinta nationala (româneasca) a moldovenilor. Citam: «… Izvoarele din sec. XIV-XVI sunt unanime in a ne transmite persistenta constiintei românesti a moldovenilor, in pofida faptului ca sub aspect politic ei constituiau o comunitate statala deosebita, cee a Tarii Moldovei, care le-a si imprimat numele politic respectiv. Constiinta unitatii etnonationale românesti nu le-a impiedicat celor trei tari române sa-si afirme existenta lor istorica in trei state separate, desi unitatea nationala trebuia sa dea si a dat nastere ideii unitatii politice care, la randul ei, trebuia sa contribuie si a contribuit si mai mult la cimentarea constiintei unitatii nationale românesti».

In prima jumatate a sec. al XVII-lea papalitatea isi reactiveaza propaganda catolica in Tarile Române. Rapoartele misionarilor Romei catre Papa ne ofera multe informatii interesante despre românii moldoveni.

Un misionar italian, Niccolo Barsi, care a calatorit in Orient (1632-1639) si a trecut de doua ori prin Tarile Romane, mentioneaza in descrierea calatoriei sale (1640) ca orasul moldovenesc Roman ii aminteste de Roma antica. Citam: «Si vede anco la citta di Romano, cosi detta da Roma, essendo i primi fondatori di quella stati Romani…».

Discutand cu un calugar moldovean, Barsi si-a dat seama de asemanarea limbii române cu cea italiana. De la calugarul moldovean Barsi a mai aflat ca «romanii au intemeiat aceasta tara, de aceea românii se bucura sa fie numiti romani» («E cossi vedete che hanno alcune parole turche, altre armene, altre greche, et altre italiane, e da qui nasce che la prima che poi essi cominciorno unitamente ad habitare vi posero nome Romano, perche Romani furono quelli che principio a questa terra dierono, auzi che loro istessi godono d'esser chiaamati Romani»). Avem, deci, inca o dovada a constiintei originii romanice la moldoveni.

Misionarul bosniac Marco Bandini (Bandulovici), mort in 1650 in Moldova, consemneaza si el o legatura a urbelor din partea locului cu Roma. Orasul Roman ii pare «quasi nova Roma».

In 1641 misionarul catolic bulgar Petru Bogdan Baksic (Baksev) (1601-1674), care viziteaza Moldova, scria in «Vizitarea apostolica a Moldovei» ca «moldovenii vorbesc româneste» («il Valacho»).

Un alt misionar afirma deja la 1671 ca moldovenii sunt de natie româneasca («della natione Wallacha»).

Gheorghe Ghimpu
(Sursa: «Constiinta nationala a românilor moldoveni», Gheorghe Ghimpu)



Etnonimul «român (valah)» în izvoarele rusești, partea I

(…) Pe parcursul sec. XV-XVIII autorii rusi au scris un numar impunator de relatari privind calatoriile lor in Moldova. In majoritatea cazurilor autorii folosesc in scrierile lor numele etnic extern al românilor, anume cel de «valah (voloh, vlah)» si derivatele acestuia. Pelerinii rusi gasesc in Moldova pe aceiasi valahi (români) ca si in Valahia (Muntenia).

Istoricul român Gh. Bezviconi, in volumul sau «Calatori rusi in Moldova si Muntenia», face o lista intreaga de cercetatori rusi, ale caror marturii ne vor ajuta sa facem lumina in problema pusa de noi. Ne vom focaliza succint asupra scrierilor unora dintre acestia.

In anul 1414 ieromanahul Zosima, in drum spre Tarigrad, trece prin Moldova si constata ca ea este o «Tara Voloha», iar Nistrul – «trecere si granita voloha».

Calatorul si publicistul rus Ivasko Peresvetov, care a petrecut cinci luni la curtea lui Petru Rares, in «plangerile» sale catre tarul rus arata ca domnitorul Moldovei este «voievod voloh», iar Moldova – tot o «Tara Voloha».

Aceeasi informatie ne-o transmite in 1539 negustorul si dilpomatul Trifon Korobeinikov. Trecand in drumul sau spre Ierusalim si prin Moldova, el scrie ca aceasta este «Tara Voloha», iar domnitorul ei – «gospodar» sau «voievod voloh».

«Cneaz voloh», «tara voloha», «mitropolit voloh», «gospodar voloh» - aceasta este terminologia folosita de pelerinul rus Vasili Iakovlev Gagara din Kazan. Si acesta a vizitat Moldova fiind in anii 1634-1637 in drum spre Ierusalim si Egipt.

Arsenii Suharev, arhidiaconul manastirii Ciudo, a trecut prin Moldova de doua ori – in 1649 si in 1651. In scrierile lui, ne spune Gh. Bezviconi, Suharev relateaza ca, dupa ce a mers prin Putivl, Kiev, Sargorod, a purces «spre Tara Voloha», trecand Nistrul spre «partile vlahe». Este evident ca pentru Suharev «Tara Voloha» este Moldova.

Mentionam ca in scrierile sale Suharev ii da termenului «volohi» caracteristici etnice, bunaoara atunci cand ii enumera pe volohi in sirul altor popoare.
Descriind tratativele sale cu hatmanul Hmelnitki privind rugamintea acestuia catre tar de a-l primi «sub ocrotirea sa» si de a-i acorda ajutor, hatmanul ameninta ca, in caz contrar, se va uni «cu turcii, cu volohii, cu muntenii si cu ungurii si va parjoli tara (Rusia – n.n.) ca pe Tara Voloha».
Acelasi continut etnic pentru termenul «voloh» il descoperim si la sfarsitul relatarii lui Suharev. Acolo gasim mentiuni privind componenta etnica a populatiei targului Ismail. «Ismailul, scrie Suharev, este un targ mare: se spune ca ar avea vreo opt mii de case, insa cetate n-are, ci numai targ. Aici traiesc turci, tatari, greci, volohi, cei ce au fugit de la volohi, deoarece volohii sunt aici pe aproape…».

Si Petru I al Rusiei, fiind invitat in 1711 de Dimitrie Cantemir sa «elibereze» Moldova de sub turci, era constient de faptul ca anume etnia valaha (adica româna) cuprindea teritoriul din partea dreapta a raului Nistru. El nu mentioneaza existenta unei etnii moldovenesti. Vom reproduce cateva pasaje din al sau «Jurnal» concludente in acest sens.

«In 1702, scria tarul rus, in Varsovia, regele suedez a inspectat o companie de valahi, carora le-a poruncit sa arate exercitiile lor, cum se bat si ataca, si cu ei insisi a luat parte la atacul lagarului sau».

«(1706). In lupta la care au luat parte rusii, saxonii si polonii, iar de alta – suedezii si o parte de poloni si vlahi, rusii au obtinut victoria».

«(1708). La 01 august, la Smoliani, am atacat Kanifer, partizan al regelui suedez, cu cativa dragoni si valahi…».

«(19 august 1709). Generalul maior Volkonski cu regimentul sau, cu cazacii si volohii, au atacat «obozul inamic» ».

«(18 mai 1709). Valahii nostri, trecand raul Vorskla (pe langa Poltava), unde inamicii pasteau caii de cealalta parte a raului, i-au gonit si au dus caii lor la armata noastra».

«La 30 mai (1711) s-a primit stirea ca feldmaresalul Seremetiev, cu cavaleria a sosit la granita valaha, la fluviul Nistru. La targul Rascov feldmaresalul a trecut fluviul, a sosit aproape la Iasi, reprezentanta gospodarilor valahi, si a trimis acolo pe brigadierul Korotkov cu un detasament pentru a primi pe gospodarul valah Principele Dimitrie Cantemir, care catva timp inainte de aceasta, ca un crestin evlavios, a facut prin solul sau capitulatie de supusenie fata de autocratia tarului».

«La 17 iunie (1711) a trecut peste Nistru toata armata (rusa) si (tarul cu tarina) au innoptat in apropierea oraselului valah denumit Soroca, la granita cu Podolia».

Asadar, la inceputul sec. al XVIII-lea pentru tarul rus si, deci, si pentru Cancelaria si curtea acestuia, dar si pentru diplomatia Rusiei, fluviul Nistru era «granita valaha», iar locuitorii Moldovei, inclusiv ostasii si donitorul nu erau altcineva decat valahi. Moldovenii erau numiti cu numele dat tuturor românilor de straini.

Este important sa mentionam in acest context ca profesorul universitar rus A.A. Kotiubinski, care a studiat, printre altele, si evenimentele de la Prut din 1711, inclusiv intentia lui D. Cantemir de a elibera Moldova de sub turci cu ajutorul Rusiei, scrie in 1872 o lucrare, in titlul careia autorul in loc de termenul «valahi», asa cum scria si Petru I in «Jurnalul» sau, foloseste termenul «români», si anume «Relatiile slavilor de sud cu românii pe timpul lui Petru I».
Este evident ca cercetatorul Kotiubinski punea in notiunea de «român» acelasi sens pe care il punea Petru I in termenul «valahi». Si unul si celalalt se refereau la aspectul etnic al notiunii de «român». Avem o dovada in plus ca numele etnic «român» si «valah (voloh)» sunt identice si exprima etnia unuia si aceluiasi popor – cel românesc.

Insa, incepand cu a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, Rusia manifesta un interes tot mai mare pentru cotropirea Tarilor Române – in scrisorile militarilor si diplomatilor, in scrierile pelegrinelor rusi gasim cazuri cand locuitorii Moldovei sunt numiti «moldoveni». Se folosesc si derivatele cuvantului «moldovean», dar in majoritatea lor autorii n-au avut in vedere un continut etnic, national, ci unul teritorial, geografic, localizator. (…)

Generalul si ambasadorul rus la Istanbul Nicolai Vasilievici Repnin, care in 1775 a trecut prin Moldova si Muntenia, (pentru prima data – n.n.) in scrisoarea sa catre imparateasca Rusiei, pomeneste de asa zisa «natiune moldoveneasca».

(Insa) peregrinii rusi – staretul Leontie (1701), ieromonahul Severski (1704) din Novgorod, Ipolit Visenski din Cernigov (1707) – folosesc termeni si expresii de felul «Tara Moldoveneasca», «domn moldovean», «moldoveni», «capitala Moldovei», dar si «Tara Voloska».

Pentru ieromonahii Macarie si Silvestri, Mihail Racovita era «domnitor» sau «domn» al Moldovei, «voievod moldovenesc», dar si «gospodarul Tarii Moldovenesti si Volosesti». Prin denumirea dubla a tarii - «Moldovenesti si Volosesti» - ieromonahii Macarie si Silvestru, probabil, au vrut sa precizeze doua aspecte: unul – cu continut teritorial geografic, al doilea – cu continut etnic. Ne amintim ca aceste doua aspecte sunt cuprinse si in termenul «Moldo-Vlahia» (una din denumirile Tarii Moldovei – n.n).

Gheorghe Ghimpu
(Sursa: «Constiinta nationala a românilor moldoveni», Gheorghe Ghimpu)

Citește mai departe...

Larry L. Watts: «Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România»

Larry L. Watts: Punerea la indoială a dreptului Bucureștiului asupra Moldovei românești

«Angajand istoria in atacul impotriva politicii externe romanesti de la acea vreme, o carte din 1971 despre relatiile interbelice sovieto-romane, editata de Artiom M. Lazarev, specialist in etnogeneza «slava» a moldovenilor, ataca «intregul arsenal de argumente al istoriografiei romanesti, nationalist-burgheze, antebelice», folosit «pentru a justifica politica externa antipopulara a oligarhiei romanesti», adica a orientarii ei catre Occident. (1) Ca de obicei, se aprecia in mod deosebit «linia internationalista a Partidului Comunist Roman in problema basarabeana», in anii 1920-1930, cand propagase solicitarile Cominternului de impartire a tarii. Criticii repetau, de asemenea, tema «Romania, stat agresor si imperialist», o condamnau pentru atacarea «trupelor revolutionare rusesti, de pe frontul rus (din Romania) si pentru acapararea teritoriului Basarabiei sovietice» si denuntau Mica Antanta (pe aceeasi linie cu atacurile impotriva «micii antante socialiste» din perioada 1968-1970).

Acuzatiile sovietice ca Romania era «un stat imperialist» tipic, care «ocupa teritorii straine», erau general recunoscute in Occident ca referiri la Basarabia si Transilvania (si Dobrogea), pe care Cominternul le desemnase explicit «teritorii ocupate». Mai putin inteleasa era imputarea ce se aducea Romaniei, din partea iredentismului sovietic, a unui caracter imperialist si in legatura cu teritoriul Moldovei romanesti. (2)

«Specialistii» sovietici, secondati adesea de partenerii maghiari, insistau sa sustina ca «moldovenii» si «moldovenii romani» aveau origine slava si, de aceea, erau mai bine asimilati ca parte componenta a URSS in RSS Moldova. (3) Aceasta a conferit o semnificatie foarte contemporana insistentei Romaniei asupra calitatii de «stat national unitar» si a falselor «asertiuni din documentele Internationalei a III-a (Comintern)», care categoriseau Romania ca «imperialista», ca «un stat tipic cu multe natiuni, creat pe baza ocuparii unor teritorii straine».

Coplesitoarea dezinformare sovietica a reusit sa scunda aceasta lupta chiar si privirii celor mai fini observatori. Rapoartele analitice de la Radio Europa Libera, din aceasta perioada, monitorizau plictisitor retorica ambelor parti, dar, in general, nu reuseau sa identifice amenintarea exprimata impotriva posesiei Transilvaniei si a Moldovei romanesti de catre Romania. Din contra, referirile la statutul sau de «stat unitar» si condamnarea politicilor Cominternului erau considerate o expresie a pretentiilor asupra Basarabiei. (4)

Astfel, in loc sa observe ca aparau integritatea teritoriala si se opuneau dominatiei sovietice, acele pozitii (ale Romaniei – n.n.) erau interpretate ca reprezentand intentii expansioniste si potentiale agresiuni. Analistii serviciilor de informatii occidentale, ale caroro cunostinte despre istoria regiunii fusesera cel mai adesea capatate prin studierea superficiala a Romaniei, aveau tendinta sa ramana «total in ceata» cand se confruntau cu asemenea referiri. Insa conducatorii romani care supravietuisera perioadei Cominterniste nu aveau nici o dificultate in a le descifra intelesurile.

In general vorbind, Occidentul nu avea tendinta sa impovareze si mai mult relatiile Est-Vest prin asemenea dezbateri, aparent, pur istorice. Astfel, printr-o convenienta curioasa, unul dintre cele mai stridente cazuri de deznationalizare etnica din perioada Razboiului Rece era adesea exclus din studiile occidentale despre nationalitatile sovietice. Spre exemplu, o autoritate in materie ii excludea pe etnicii romani din categoria nationalitatilor «straine» din URSS, a caror «patrie nationala se afla dincolo de frontierele sovietice», asimilandu-i, in schimb, cu grupul nationalitatilor care «apartineau traditiei crestin-ortodoxe», care «nu aveau un fundament cultural propriu» si era improbabil «sa reziste, pe termen lung, asimilarii de catre rusi». (5)

Asemenea concluzii preluau, in mod remarcabil, descrierea facuta «micului popor de tarani romani», de Marx si Engels, ca fiind «un refuz national», care «ar trebui asimilat». De fapt, Occidentul majoritar protestant si catolic trecea permanent cu vederea lupta dintre bisericile ortodoxe rusa si romana, in care prima o eliminase complet pe cea de-a doua din Basarabia, cand fusese anexata URSS-ului. Sepresupunea in mod eronat ca relatiile prietenesti ale bisericilor ortodoxe sarba si bulgara cu patriarhia Moscovei caracterizau si relatiile ortodoxe romano-ruse.

Moldovenii romani din RSS Moldova erau singura nationalitate majoritara dintr-o republica sovietica care se invecina cu rudele sale etnice si care, atunci cand li se permise, isi demonstrasera cu putere apartenenta. Erau numeric mai multi decat etnicii maghiari din Romania (de fapt, mai multi decat minoritatea maghiara din Romania si cehoslovacia impreuna). Frontiera sovieto-romana, practic impenetrabila, divizase mai multe familii romanesti decat fusesera familiile unguresti separate de granita ungaro-romana, relativ mai permisiva. Iar prin toate masurile de natura culturala, economica, politica, in special cele referitoare la invatamant si folosirea oficiala a limbii materne, erau mult mai dezavantajati decat minoritatea maghiara din Transilvania, in ciuda statutului lor de majoritate oficiala a republicii. Bucurestiului nu i se permise sa aiba nici un fel de ambasada, consulat sau birou de reprezentare in republica sovietica.

Totusi, in timp ce preocuparea Budapestei referitoare la Transilvania era considerata o ingrijorare legitima pentru coetnicii sai si o roata mtorice naturala a politicii ungare vizavi de Romania, analistii considerau ingrijorarea Romaniei fata de Basarabia mai degraba ca «un barometru, decat ca un factor care contribuia la relatiile sovieto-romane». De aceea, referirile romanesti la aceasta erau interpretate, mai degraba, ca un iredentism slab dighizat, decat ca ingrijorare indreptatita fata de fratii de aceeasi etnie.

Intre timp, guvernul comunist de la Budapesta se angajase intr-o campanie paralela cu cea a maestrilor sovietici, de negare a etnogenezei daco-romane a romanilor si de atribuire a unei origini slave (desi in cazul «valahilor» din Transilvania originea este mai curand sudica, decat slava estica), ca mijloc de afirmare a pretentiilor prioritare asupra teritoriului.

In cadrul Tratatului de la Varsovia, identitatea etnica a romanilor era singura care facea obiectul unui atac coordonat din partea celorlalte guverne comuniste.»


Note:

(1) Lazarev, una dintre figurile conducatoare ale campaniei de distrugere a etnicitatii romanesti in RSS Moldova, a participat la deportarea etnicilor romani din RSS Moldova, in 1949.

(2) Dupa cum scria un istoric, «implicatiile erau periculoase: daca moldovenii ar fi intr-adevar o natiune separata, atunci soarta Moldovei romanesti era pusa in discutie». Barbara Jelavich, History of Balkans, volumul 2, Cambridge, Cambridge University Press, 1994, p. 377.

(3) Pana in anii 1980, in contrast cu opiniile despre originea slava a moldovenilor, istoriografia sovietica acceptase ca «valahii» erau descendeti ai dacilor si romanilor, in timp ce ungurii le atribuiau si ei origini slave, inclusiv o descendenta slava sudica.

(4) Robert King, de exemplu, a interpretat repetat referirile la caracterul «national unitar» al Romaniei ca fiind o pretentie iredentista asupra Basarabiei. Vezi, de exemplu, Robert R. King «Romania isi reafirma pozitiile de politica externa».

(5) E foarte interesant ca un alt autor scria in acelasi volum ca moldovenii «ocupa un loc unic in spectrul republicilor sovietice, prin aceea ca au o optiune statala aflata la granita» si raman «etnic, cultural si lingvistic romani». Daniel C. Matuszewski, «Empire, Nationalities, Borders: Soviet Assets and Liabilities», in Wimbush (1985), p. 85.

In baza textului de Larry L. Watts «Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania», editura RAO, 2011






Troțki și Engels despre români

„Aceste fapte fac lumină asupra declarațiilor ciudate, deplasate și absolut monstruoase făcute de unii... referitoare la faptul că între România, Rusia și Ucraina „relațiile de bună vecinătate” ar fi dominat mereu și peste toate timpurile. Dacă dăm o interpretare atât de largă expresiei „relații de bună vecinătate”, atunci diferența dintre război și pace ar dispărea cu totul...”

Leon Troțki, august 1921
(Discurs în Sovietul Moscovei, 30 august 1921, din „The Military Writings of Leon Trotsky”, vol. 4, 1921-1923 Banditry and Famine, accesibil pe www.marxist.org)


„(Românii sunt) un popor fără istorie... destinați să piară în furtuna revoluției mondiale...
(Ei sunt) suporteri fanatici ai contrarevoluției și (vor) rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice.
(...) Dispariția (lor) de pe fața pământului va fi un pas înainte.”

Friedrich Engels, ianuarie 1848
(Friedrich Engels, „Lupta maghiarilor”, Neue Rheinische Zeitung, nr. 194, 13 ianuarie 1849, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere Cimplete, vol. 8, Moscova, Editura Progres, 1977, p. 299)


Sursa
Larry L. Watts, „Ferește-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, Editura RAO, 2011
Foto: Chișinău, 27 august, 1991

Citește mai departe...

Alexandru Moraru: "Adevărul despre Mareșal"

Adevărul despre Mareșal. Declarații privind deportările din 1940-41.

În exclusivitate pentru Tribuna Basarabiei şi Secretele Istoriei
Alexandru Moraru „BASARABIA : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL”. DOCUMENTE DE ARHIVĂ


1943

Documentul 184

Copie
Declaraţie

Subsemnata Elena Ceapă locuitoare din oraşul Soroca, strada Nisipăriei Nr. 29, asupra celor întrebate de către şeful birolului de Siguranţă din oraşul Soroca, declar:

Că soţul meu Ştefan Ceapă a fost funcţionar la Primăria oraşului Soroca, timp de peste 12 ani de zile până la căderea Basarabiei şi în noaptea spre cedare numitul meu soţ a fost chemat de către D-l Primar pe atunci anume Aurel Stefaneli printr-un gardian public unde a plecat fiind chemat în interese de serviciu şi acolo a fost reţinut până a doua zi după masă când au intrat ruşi în oraş şi în timpul când se aflau încă în curtea Primăriei Soroca, au auzit mai multe voci în public ce se adunase acolo care se adresau ruşilor sosiţi în faţa Primăriei „luaţi-l pe Ceapă, luaţi-l pe Ceapă, căci el prost s-a purtat cu noi în timpul românilor în dovedirea cărei afirmaţiuni propun pe Olga Sochircă din Soroca str.Călugăreni Nr. 11, care se afla în acel moment tot acolo.”

Soţul meu Ştefan Ceapă n-a fost ridicat tot atunci, însă fiindcă a fugit, mai târziu încă la câteva zile după ce se mai liniştise puţin şi împreună cu alţi funcţionari a fost chemat la Serviciu la unul ce cunoştea serviciul aprovizionării a Primăriei, însă fiind întruna pârît de către mai mulţi pe care eu încă nu-i cunosc decât el singur i-a ştiut l-au reţinut în acel serviciu până în Septembrie 1940 când l-au arestat chiar din serviciu l-au reţinut câteva zile la NKVD apoi l-au depus la închisoare unde l-au deţinut până la 27 Decembrie 1940, data când l-au pus în libertate sub strictă supraveghere a NKVD-ului până în aprilie 1941 când din nou a fost arestat, judecat şi deportat în Rusia.

Subsemnata de la data deportării lui şi până în prezent nu am primit, nimic şi nu am nici o cunoştinţă despre el.

(ss) E.Ceapă
Dată azi 18.III.1943
Or. Soroca
L.Ş.
Pentru conformitate
St.Vasiliu (semnătura)


Documentul 185

Copie
Declaraţie
Subsemnata Ana I.Rotaru, funcţionară la Camera de Comerţ şi Industrie Soroca, domiciliată în strada Principesa Elisabeta Nr. 4, asupra arestării şi deportării soţului meu Ion I.Rotaru declar următoarele:

Înaintea de ocupaţia sovietică D-l Ion I.Rotaru, a absolvit Facultatea de Agronomie din Chişinău, şi îşi continua stagiiul la ferma Vasilcău Soroca. Sub ocupaţie a fost obligat de sovietici să repete din nou anul 5 al Facultăţii, iar pe data de 1 Aprilie 1941, a fost tirmis să facă practică pe timp de o lună la ferma din Vasilcău Soroca. În ziua de 25 Aprilie 1941, orele 14.00, a venit o trăsură cu 2 NKVD-işti din Soroca la fermă care au identificat persoana soţului luând declaraţie de la mai mulţi funcţionari de la fermă, apoi l-au adus de la câmp l-au introdus în camera lui i-au ordonat să se întoarcă cu faţa la perete şi i-au făcut percheziţie personală în gramandan şi cameră ridicându-i actele militare.

Totodată i-au ordonat să-şi ia câte două schimburi de rufe, l-au urcat în trăsură şi l-au dus la închisoarea din Soroca.

Era îmbrăcat în pantaloni kachii, pulover şi tunică gris, în picioare bocanci maro, palton de culoare gris, închis şi în cap o pălărie gris.

Deşi atât eu cât şi părinţii mei am străduit să aflăm unde se află şi ce soartă îl aşteaptă de la organele sovietice n-am putut afla nimic. Ulterior am aflat de la persoanele care au fost împreună cu dânsul la închisoare că pe data de 3 mai 1941, a fost trimis la închisoarea din Chişinău, pentru judecată. Care a fost rezultatul nu-l cunosc şi n-am putut obţine întrevedere cu el.
A fost arestat pe motive de româno-filism de spionaj şi purtare anti-sovietică.
Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi semnez propriu.

(ss) A.Rotaru
Or. Soroca
18 Martie 1943

L.Ş.
Pentru conformitate
St.Vasiliu (semnătura)


Documentul 186
Copie
Declaraţie

Asupra împrejurărilor în care au fost arestaţi şi deportaţi soţul meu Paleologul Vladimir şi fratele său Paleologul Alexandru.

Precipitarea evenimentelor cu prilejul evacuării Basarabiei şi lipsa totală a mijloacelor de transport au făcut imposibilă refugierea noastră. Faptul că soţul meu Paleologul Vladimir a fost Preşedintele Camerei de Comerţ, Directorul Casei de Credit a Agricultorilor, moşier şi ofiţer de rezervă în armata română au determinat regimul bolşevic să urmărească exterminarea sa.
La 13 Iunie 1940 ora 23 au venit la Bancă 8 persoane de la NKVD şi au ordonat bărbatului meu care lucra la bancă în vederea lichidării ei să le conducă la domiciliul lui.

Intrând în casă 6 dintre ei a ocupat locurile lângă uşă, iar 2 au început percheziţie în casă. Au chemat ca martori pe vecina noastră D-na Ana Bolgar şi în prezenţa ei au dresat proces verbal de percheziţie.

Au luat două arme de vânătoare, cartuşe, praf de puşcă, radio, un ceas de aur, documente şi multă corespondenţă. După terminarea percheziţiei la noi au trecut în locuinţa lui Paleologul Alexandru fost funcţionar la Poliţia oraşului Soroca care locuia în casa noastră din curte.

Terminând percheziţia la Paleologul Alexandru, în timpul căreia a luat două ceasuri şi două inele de aur, au invitat soţul meu şi fratele său de a le urma zicând că au nevoie de nişte declaraţii din partea lor. Am aflat că ei au fost reţinuţi la NKVD trei zile după ce au fost duşi la închisoarea unde au stat până la 3 Mai 1941 când au fost deportaţi în Siberia.

Am avut două întâlniri cu soţul meu la închisoare. La 6 ianuarie 1941 şi la 17 februarie 1941. am vorbit cu bărbatul timp de 8-10 minute în prezenţa NKVD-istului.

Bărbatul stătea între două rânduri de grate era schimbat aşa de tare că era greu de recunoscut, foarte slăbit şi foarte palid.

Nimic nu ştia despre soarta mea şi a copilului din care cauză suferea mult.

A vrut să vadă copilul care a venit cu mine, însă MKVD-istul nu i-a dat voie. În timpul convorbirii mi-a dat de înţeles că hrana care primea la închisoare nu era deajuns. Tot aşa am aflat că n-a primit toată rufăria care-i trimiteam la închisoare. Mi-a spus că e condamnat pe timp de 5 ani.

La 29 Mai 1941, am fost la Chişinău şi la NKVD Central am aflat că soţul meu şi fratele au fost condamnaţi la 5 ani şi deportaţi la Suhobezvodnaia CFR Moscva Borchi.

Am trimis o telegramă şi 100 de ruble însă banii s-au întors negăsind adresantul.
De la soţul meu nu am primit nici o scrisoare.

(ss) Paleologul Zinaida, domiciliată în or. Soroca
str.Regele Ferdinand 36
18.III.1943

L.Ş.
Pentru conformitate
St.Vasiliu (semnătura)

Documentul 187

Copie
Declaraţie

Subsemnata Aglaia Vasiliu, funcţionară la Administraţia Financiară Soroca, domiciliată în str. Principesa Mărioara Nr. 6, fiica d-lui Ştefan Gluşchevici, deportat de bolşevici împreună cu mama Elisabeta şi sora Ludmila, declar următoarele:

În luna Iunie 1941, am venit împreună cu soţul meu Victor Vasiliu în concediu de vară, din comuna Coşerniţa, acest judeţ, unde am funcţionat ca învăţători în timpul ocupaţiei.

În dimineaţa zilei de 13 Iunie, pe la orele 5 dimineaţa, pe când dormeam cu toţii, ne-am trezit cu bătăi în uşe şi zgomot de paşi în jurul casei. Tata s-a sculat în grabă să deschidă uşa şi când colo intră în casă doi militari de la NKVD cu puştile pe umăr urmaţi de un sovietic şi doi jidani de pe aici. Militarul cel mai mare în grad a scos o listă din buzunar şi a citit numele lui tata, mama şi sora, întrebând care sunt ei şi spunându-le să se îmbrace în grabă şi să poftească într-o cameră alăturată. Nouă, după ce ne-a identificat cine suntem, ne-a spus că nu are treabă cu noi şi să nu ne fie frică, nu e nimic grav.

I-a chemat pe toţi şi i-a spus în ruseşte următoarele cuvinte: „Stăpânirea sovietică vă ridică de aici şi în timp de 10 minute trebuie să vă faceţi bagajul, care nu poate fi mai mult de 200 kgr de fiecare şi mai ales luaţi toate lucrurile scumpe ce aveţi asupra voastră căci o să aveţi nevoie de ele”, fără să spună unde îi duce.

În zăpăceala şi tragedia de nedescris care s-a produs atunci în casă, abia tata a putut obţine încă 20 minute pentru a-şi face bagajul. Mama bolnavă de reomatism nu putea merge decât cu băţul şi ei îi spunea mereu „mai repede, mai repede, acolo unde te duci o să-ţi treacă boala”.

Între timp celălalt militar şi jidanii au început să răscolească peste tot, prin dulapuri, sertare, de unde au luat câteva acte de-a tatii din care reeşea că el este ofiţer de rezervă. A fost nevoie de nişte saci pentru împachetat şi pentru asta soţul meu trebuia să se ducă până la magazie să ia scara, pentru a se sui în pod. N-au vrut să-l lase să iasă afară dar până la urmă l-au lăsat, însă s-a dus urmat de un militar cu puşca după el.

Lui tata i-a spus să scrie o dovadă prin care îmi lasă toată averea spre păstrare, dovadă care mi-au dat-o tot atunci.

Cu ceasul în mână au stat lângă el grăbindu-l tot mereu.

Când erau aproape gata au luat bagaj destul de mult dar ceea ce le-a fost poate mai necesar au uitat să ia, căci puneau în saci ce nimereau şi nici noi nu am fost în stare să le dăm un bun ajutor. Li s-a spus să iasă afară, unde chiar lângă uşă îi aşteptau o căruţă.

Ne-am luat rămas bun, ultimele cuvinte ale mamei adresate nouă au fost „să fiţi cuminţi, să păziţi tot ce va rămas în păstrare căci poate va fi nevoie să vindeţi lucrurile şi să ne trimiteţi nouă bani” şi au ieşit din casă.

Bunica mea, care locuieşte alături de noi, a văzut mişcarea lângă casă şi a înţeles cam ce poate fi. A ieşit în stradă şi mama văzând-o a cerut să i se permită să-şi ia rămas bun de la dânsa, dar n-a lăsat-o spunând: „hai suite în căruţă mai repede, că nu avem vreme de pierdut” şi au plecat.
La urmă miliţionerul ne-a spus nouă să nu plângem, că ei au să muncească acolo ca şi aici şi n-au s-o ducă rău.

Când ne-am uitat pe şosea, lângă stadion, am văzut înşiraţi un convoi întreg de căruţe cu alte familii ridicate de prin oraş în timpul nopţii. Mult timp, vre trei ore au stat căruţele pe şosea, până au venit toate, noi îi vedeam pe ai noştri de acasă, dar nu aveam voie să ne apropiem de ei, căci erau înconjuraţi de miliţioneri.

Mie mi s-a spus să mă prezint la Primărie „Gorsoviet”, chiar după amiază în aceiaşi zi şi acolo mi s-a spus să vând toate lcururile rămase de la cei ridicaţi şi să dau bani la NKVD care le va trimite lor.

Totodată să ieşim din casă într-un termen cât mai scurt posibil, căci se naţionalizează. Nu am vândut nimic şi peste câteva zile au venit alte dispoziţiuni, ca lucrurile rămase să treacă în posesia mea, ca fiică, dar casa totuna urma să se naţionalizeze. N-am mai avut timp să ne lase pe drumuri, căci s-a început războiul.

Pe data de 6 Iulie 1941, am primit o c.p. scrisă se sora mea la 22 Iunie, şi în câteva cuvinte îmi spunea că încă n-au ajuns la destinaţie şi să păstrez lucrurile din casă, ca să le pot vinde şi trimite lor banii. Nu avea localitatea de unde au scris-o dar am văzut ştampila de la Kuibâşev. De atunci nici o ştire de la cei duşi.

Drept pentru care dau prezenta declaraţie şi semnez propriu.
(ss) A.Vasiliu
Or. Soroca
18 Martie 1943

L.Ş.
Pentru conformitate
St.Vasiliu (semnătura)

Sursa: mazarini.wordpress.com


Adevărul despre Mareșal. Documente.
În exclusivitate pentru Tribuna Basarabiei şi Secretele Istoriei
Alexandru Moraru „BASARABIA: ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL”, DOCUMENTE DE ARHIVĂ.

Documentul 179

COPIE, de pe adresa Ministerului Apărării Naţionale,
Cabinetul Ministrului Nr. 21853 din 2 Iulie 1942,
Înregistrată la C.B.B.T. sub Nr. 8300/1943
PREŞIDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
Cabinetul BBT

Am onoare a vă aduce la cunoştinţă următoarele:

1) Domnul Mareşal Antonescu a ordonat Ministerului Apărării Naţionale să înainteze o situaţie a tuturor ostaşilor din Basarabia şi Bucovina de Nord care la ocuparea temporară a provinciilor respective, au rămas în ţară.

2) Lucrarea fiind înaintată, Domnul Mareşal a hotărât următoarele:
„Să se facă o medalie specială”.
- Să fie trataţi cu precădere la împroprietărire.
- Să fie întrebuinţaţi în slujbe şi ajutaţi în comerţ.

3) Ca urmare s-au luat următoarele măsuri:
a) Prin Subsecretariatul de Stat al Înzestrării se va confecţiona medalia al cărui model va fi supus spre aprobare Domnului Mareşal.
b) Marele Stat Major va întocmi tabele nominale pe provincii şi judeţe care vor fi trimise:
-Ministerului Agriculturii şi Domeniilor,
-Guvernământului Basarabiei
-Guvernământului Bucovinei
pentru a întocmi lucrările necesare.
c) Ministerul Apărării Naţionale este însă de părere că această chestiune în ansamblul ei să fie trecută asupra Guvernămintelor respective care să se ocupe de realizarea întocmai a dispoziţiunilor date de Domnul Mareşal.

Ministerul Apărării Naţionale a făcut cunoscut hotărîrea luată Guvernămintelor şi Ministerului Agriculturei şi Domeniilor.

SECRETAR GENERAL AL M.A.N.
General
(ss) V.Davidescu
p.conf.
ŞEFUL SECŢIEI MILITARE
Maior Ştefan Rădulescu

***

Documentul 174

ROMÂNIA
PROTOPOPIA Jud.Tighina
1943 luna Februarie ziua 6
Nr. 295
Priveşte:
Pomenirea Eroilor
Căzuţi la Stalingrad

DOMNULE PRIM-PRETOR,
Motivat de ordinul Nr. 1838 din 6 Februarie c. Al Onor Prefecturei judeţului Tighina,

Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a aproba şi dispune transmiterea pe cale telefonică, cât de urgent posibil, a următorului ordin, tuturor parohiilor din Plasă:

„În conformitate cu ordinul Domnului Mareşal Ion Antonescu, Duminică 7 Februarie c., la ora 11.00 se va oficia Parastas în biserică, în faţa autorităţilor civile şi militare, pentru pomenirea Eroilor căzuţi la Stalingrad”.

L.Ş.
PROTOIEREU
(semnătura)
D-sale
Domnului Prim Pretor al Plăşii Tighina

***

Documentul 175

Telefonic
PRETURA PLĂŞII TIGHINA
Nr. 2620
14 Mai 1943

Către:
Primăria comunei
Ţânţăreni – 15 Mai
Bulboaca – 16 Mai
Gârbovăţ – 17 Mai
Fârlădeni – 18 Mai
Chiţcani – 19 Mai
I.G.Duca – 20 Mai

Vi se face cunoscut că în vederea intensificării propagandei religioase şi naţionale, cât şi pentru lămurirea poporului asupra împrejurărilor actuale, va sosi în acea comună în ziua de Mai 1943 echipa misionară a Mitropoliei Chişinăului, condusă de P.C. Preot Vasile Prisăcaru, inspector misionar. Cu această ocaziune vor fi prezentate filmele:
- „Războiul Sfânt”;
- „Viaţa şi Patimile Domnului nostru Isus Hristos”.
Vă rog luaţi măsuri ca echipa să fie cazată în bune condiţiuni şi să se amenajeze o sală încăpătoare pentru adunarea poporului şi proiecţiunii cinematografice, în unire cu preotul paroh.
Dacă vremea va fi bună adunarea şi proiecţiunile vor avea loc sub cerul liber.
Luaţi contact cu postul de jandarmi, pentru menţinerea ordinei şi anunţarea populaţiei.
Vor lua parte toţi funcţionarii din comună, care sunt obligaţi să dea tot sprijinul acestei acţiuni.
PRIM-PRETOR,
G.Radoveanu
Şeful Cancelariei,
Al.Potângă

***

Documentul 172
ROMÂNIA
JUDEŢUL TIGHINA
PRETURA PLĂŞII TIGHINA
Nr. 3230
1943 Luna Iunie Ziua 2
Către:

Primăria comunei Varniţa şi Gârbovăţ

Conform ordinului Prefecturii jud.Tighina Nr. 3850/943, binevoiţi a lua măsuri pentru sărbătorirea zilei Eroilor în ziua de 3 Iunie, potrivit următorului program:

1) După terminarea slujbei religioase în biserică, credincioşii împreună cu autorităţile civile şi militare, şcolile cu învăţătorii şi părinţii copiilor, în frunte cu clerul, cruci şi prapore vor porni în procesiune la troiţă de pe şoseaua Naţională Tighina-Chişinău, unde se va oficia un parastas pentru odihna sufletelor celor 4 eroi înmormântaţi la troiţă, cel mai târziu la ora 11.00. În timpul când se va cânta imnul sacru toată lumea va îngenunchia într-o atitudine de complectă reculegere şi va înceta orice activitate. La parastas vom asista şi noi.
2) După terminarea solemnităţii la troiţă, asistenţii pornesc în procesiune spre comună, unde se va oficia parastasul la mormântul eroilor înmormântaţi în cimitirul comunei, după acelaşi program.
3) Luaţi măsuri pentru colivă, flori şi coroane, care se vor aşeza pe mormintele eroilor după cuvântarea preotului.
4) Dacă vremea este rea se suprimă parastasul de la troiţă.

L.Ş.
PRIM-PRETOR,
G.Radoveanu (semnătura)


Sursa: mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

Paul Goma: "Săptămâna Roșie"

“Basarabia”. Statistica.

“Nu am o statistica in care sa fie consemnata situatia populatiei in Momentul 1812, doar informatia:
La 1810 in “Moldova dintre Prut si Nistru” existau 327.199 locuitori din care straini sub 5% (evrei: “o cifra nesemnificativa, in jur de 1%”, cca 3000 persoane).

Se stie insa ca “multa lume” trecuse pe malul drept al Prutului, mai cu seama taranii (mii de familii), fugind de spaima serbiei rusesti, cea care ii prefacea pe oameni in... suflete.

Din cifrele aflate la dispozitie, fiind vorba despre Evreii in Basarabia, le voi da doar pe cele indicand «mersul» lor in comparatie cu populatia totala a noii gubernii rusesti si cu a indigenilor:

Statistica ruseasca din 1817:
(de Legea Colonizarii din iunie 1812 trecusera cinci (5) ani, interval in care intrase in «Bessarabia» un numar considerabil de evrei lipsiti de drepturi, persecutati, masacrati, «pogromizati», in Galitia si in Ucraina):
Total: 482.630 locuitori
Romani: 419.240, adica 85% (deci, straini: 15%)
Evrei: 19.130 (3.000 in 1810, 1%), adica 4.2% in 1817

Statistica ruseasca («Zasciuk»), tiparita in 1862:
Total: 914.679 locuitori
“Moldoveni” (!): 600.000, adica 66.4% (straini 23%)
Evrei: 95.927 (3.000 in 1810, 1%), adica 9.56% in 1862

Statistica ruseasca din 1862:
Total: 1.003.499 locuitori
«Moldoveni»: 515.927, adica 51.44% (straini 48%)
Evrei: 95.927 (3.000 in 1810, 1%), adica 9.56% in 1862

Statistica ruseasca din 1897:
Total: 1.935.412 locuitori
«Moldoveni»: 920.919, adica 47.58% (straini peste 52%)
Evrei: 228.168 (3.000 in 1810, 1%), adica 11.79% in 1897

In 87 ani, numarul «moldovenilor» crescuse de 3 ori, numarul evreilor de 75 ori.

Dupa statistica din 1919 rezulta ca in 109 ani (1810-1919) populatia evreiasca din Basarabia crescuse de 89 ori, ajungand la 267.000 persoane.

De adaugat si urmatoarele informatii din 1897:
- In mediu urban traiau 14% dintre moldovenii bastinasi
- Stiutori de carte, moldoveni: barbati 10.5%, femei 1.3%
- Stiutori de carte, germani: barbati 63.5%, femei 62.9%
- Stiutori de carte, evrei: barbati 49.6%, femei 21.6%

Mai analfabeti decat moldovenii erau tiganii: 0.3%...
Rezultat «culturalizator» al unui secol de ocupatie ruseasca.

Statistica sovietica («Krupenski», Paris), 1920:
Total: 2.973.750 locuitori
«Moldoveni» (!): 48.2%
«Romani» (!): 21.0% (=69.2% ; straini 30%)
Evrei: 9.0% = cca 260.000 (3.000 in 1810, 1%)

Statistica romaneasca din 1931:
Total: 2.864.402 locuitori
Romani: 1.610.757
Evrei: 204.858

Statistica romaneasca din 1939
proportia populatiei evreiesti in cateva orase din nord-estul tarii:
Balti 46.6%
Hotin 37.7%
Chisinau 36%
Calarasi-Targ 76%
Orhei 41.9%
Soroca 36.3%
Cernauti 38.8%
Radauti 33.6%
Vijnita 70.02%
Sighet 38.9%»

(Sursa: Paul Goma, «Saptamana Rosie», varianta 2008)


Discursurile politice ale lui Mihail Kogălniceanu (p. I)

Printre multi autori interzisi de comunisti in 1948 a fost si Mihail Kogalniceanu – cu urmatoarele titluri (cifrele corespund Directivei indicand «Publicatiile interzise pana la 1 mai 1948 (in Romania – n.n.)):
166: Dorintele partidei nationale din Moldova
167: Imbunatatirea soartei taranului (Prefata de Gradisteanu, introducere de Kogalniceanu)
168: Improprietarirea taranilor
169: Rapirea Bucovinei dupa documente autentice
170: Scrisori din exil
171: Scrisori din vremea studiilor

De ce l-au considerat bolsevicii ocupanti si pe Kogalniceanu (ca, dealtfel, pe Cantemir, pe Anton Pann, pe Odobescu, pe Alecsandri, pe Eminescu, pe Vlahuta, pe Cosbuc, pe Iorga, oameni ai secolului al XIX-lea) ca avand «conceptii… fasciste»?;
de ce i-au acuzat pe aceiasi de «antisemitism»- ei, ocupantii, dar mai ales slugile lor, fostii cetateni romani, deveniti in 1940 cetateni sovietici, reveniti in 1944 cu pasaportul-lui-Maiakovski: evreii epuratori ai si asa putinelor carti ale noastre?

(…) Nu este nevoie sa fie comentate, doar citite luarile de cuvant ale lui Mihail Kogalniceanu – ca deputat, ministru de interne, ministru de externe; ca unul dintre fauritorii Romaniei moderne.
Incepem cu sfarsitul – vietii si operei sale – «cantecul de lebada»:

«Dezrobirea tiganilor, stergerea privilegiilor boiresti, emanciparea taranilor»
Din Discursul rostit la Academia Romana, in sedina solemna de la 1 (13) aprilie 1891:

(…) «Tatal meu a fost vornicul Ilie Kogalniceanu; maica mea, Catinca, nascuta Stavilla, era coboratoare dintr-o familie genoveza stabilita de secole in vechea colonie genoveza Cetatea Alba (Akerman)…» (…)

«Intrand in materie, voi desfasura trei date mari din istoria contemporana a Romaniei, trei reforme radicale savarsite sub ochii nostri et quorum pars parva fui (si la care, in mica masura, am contribuit si eu). Acestea sunt:
I. Dezrobirea tiganilor
II. Oborârea pronomiilor si privilegiilor de nastere si de casta si proclamarea egalitatii politice si civice pentru totii fii Romaniei.
III. Emanciparea taranilor.» (…)

«Discurs in problema israelitilor» (22 mai 1869)
«… tara noastra a fost, pot zice, patria tolerantei religioase, si aceasta a fost in timp de secoli intregi; niciodata in aceasta tara persecutiile religioase nu au avut loc. In timpurile acele, cand in tarile cele mai civilizate erau rasbele de riligiune, in timpii cand cand in Spania erau autodafele, se ardeau oamenii pentru religiune, in timpii cand populatiunile cu miile se izgoneau pentru religiune, patria noastra le deschidea portile sale, le da ospitalitate si numai pentru ca-i vedea ca sunt oameni si nu-i intreba ce lege au si cum se inchina lui Dumnezeu.

Mai ales in intervalul de timp de la 1835 (Obsteasca Adunare din Moldova voteaza Regulamentul Organic – n.m.) pana la 1847, un mare numar de israeliti din provinciile invecinate, Podolia si Galitia, a intrat in Romania, mai cu seama in Romania de peste Milcov (Moldova – n.m.), numarul acestor straini s-a sporit inspaimantator.

Au inceput dara a se ingiji aceia care tin la pastrarea natiunii noastre, fiindca s-au inspaimantat foarte mult si cu drept cuvant de multimea acestui popor strain, care nu vine in tara nici cu capitaluri, nici cu stiinta, nici cu industria, ci vine numai a se folosi de activitatea si munca romanului.

Asa mai cu seama dincolo de Milcov s-a ridicat un strigat foarte mare in contra acestei invaziuni a unui popor strain, care era numai vatamator. (Aplauze). Eu cred ca nimeni nu poate sa voiasca rau Romaniei daca prin instinctul de conservare recurge la felurite mijloace spre a apara nationalitatea sa. (Aplauze).

Iata, domnilor, toata situatiunea cestiunii economice, caci nu este alt nimic, nici mai mult, nici mai putin, decat o cestiune economica; nu poate nimeni sa zica ca aici este o cestiune religioasa.

Cu toate acestea, domnilor, Romania de-abia de ieri a inceput sa fie cunoscuta in strainatate; cum am putea sa credem ca, pe langa altele multe cestiuni cari sunt la noi, sa fie si aceasta cestiune atat de bine cunoscuta in strainatate, incat daca noi voim sa ne conservam nationalitatea noastra, sa ni se dea noua dreptate.
Aceasta nu este, indata ce se pune o masura in lucrare, incepe a se publica, a se striga ca este persecutiune religioasa (1).

Din afara insa avem datorie, si datorie mare, de a lumina opiniunea publica si de a dovedi ca noi nu suntem urmasii degenerati ai stramosilor nostri, cari, pe drapelul tarii, mai presus de toate, scria toleranta religioasa. (…) sa facem asupra acestei cestiuni o ancheta serioasa, sa vedem ce trebuie sa facem pentru ca sa ne aparam interesele noastre economice; iara pe de alta parte ce trebuie sa facem pentru ca sa dovedim Europei ca noi nu prigonim sub pretexte economice o parte a populatiei tarii.

Intr-adevar, domnilor, daca multimea acestor israeliti, si mai cu osebire peste Milcov, sant cu totul inapoiati, nu se asimileaza in nimic cu noi, se ocupa numai cu niste industrii pernicioase, nu putem insa sa zicem ca si in aceasta populatiune nu sant oameni civilizati, si ca prin urmare si acestora trebuie sa le inchidem usa la acele drepturi cari Constitutiunea le invoieste.

E o mare deosebire intre israelitii spanioli si cei galitieni, este o mare deosebire intre israelitii acei nascuti din mosi stramosi aici in tara si aceia cari au venit de curand pe aceste pamanturi. Cestiunea aceasta trebuie studiata, trebuie sa vedem ce se poate da unora si refuza altora…

In mijlocul Bucurestilor un strain publica (…) nuvelele (stirile, informatiile) ce a primit de la Bacau, Vaslui, Adjud, Targul Ocnei si alte orase (care) ii anunta ca cele mai mari persecutiuni si atrocitati se savarsesc in contra israelitilor, ca-i inchid, ii tortureaza, ii izgonesc din sate, si in orase nu li se invoieste intrarea.»

Voci: Nu e adevarat, calomnii nerusinate.

«Nu e, domnilor, adevarat nici unul din aceste cuvinte, sa ni se probeze. Nu sant, domnilor, alte masuri decat cele cunoscute in tara intreaga de a se ordona cum ca evreii din Podolia si Galitia care tineau carciume in comunele rurali nu mai pot preinnoi contractele lor dupa implinirea termenului. (…)

Cum e cu putinta dara ca o foaie publica (…) sa aiba asemenea informatiuni, cari mergand in strainatate contribuie a face ca opiniunea publica sa fie in contra noastra si sa strige ca suntem barbari?»

Nota:
(1) «Persecutii religioase»: nu fusese inventat «antisemitismul» (i se spunea: «chestiunea israelita»); atunci orice ne-evreu care-si manifesta dezacordul cu fapta-rea a evreului (hotie, minciuna, inselaciune, tradare) devenea persecutor pe motive religioase).

(Sursa: Paul Goma, «Saptamana Rosie», vaianta 2008)

Termenul «fascist» - un fals lingvistico-politic

«Fașist» este forma (sic) rusificata a italianului «fascismo», de la fascia: fasina, manunchi de nuiele cu secure, insemn al lictorilor romani si devenit emblema a partidului socialist, P.N.F., a lui Mussolini (tot socialist fusese si cel al lui Hitler, nazist, adica: Nazioanl Sozialist).

Fascist a fost falsificat in franceza de propagandistii kominformisti, printre autori: inevitabilul Ilia Ehrenburg – dar si Valter Roman – si lipit… franchistilor in 1936.

Intrat in rusa ca neologism, a devenit in limba-sovietica un calificativ generic, injurios-misterios – si comod: nu cerea eforturi intelectuale mai sustinute decat un ragait, decat un scuipat.

Intors in Occident, sub forma unui monstru de limba si de logica (functionand si azi, mai ales in Franta, pronuntat: «fasist»); ramas in URSS si tarile ocupate de rusi, unde a devenit, nu doar o eticheta facila – din lene – ci si acuzatie (grava) care atragea si grele condamnari la inchisoare;

tot facila-din-lene, daca suna, de pilda: «organizatie de tip fascist»; «propaganda fascista»; «fascism românesc», «tari cu regim fascist» - citeste: toate tarile /inca/ neocupate de URSS, «democratie de tip fascist» (!), «spirit fascist» (la Hasdeu, Kogalniceanu, Eminescu, Maiorescu, apartinatori ai secolului al XIX-lea, interzisi de tovarasii nostri culturalizatori, veniti dinspre Rasarit, pe tancurile Luminii lui Sadoveanu, dupa ce in 1940-1941 exersasera-exercitasera in Basarabia si Bucovina vocatia de kultarmeieti, cea avnd fata de cultura «gandirea» Garzilor Rosii ale lui Mao, mai incoace a talibanilor in Afganistan: distrugere).

A fost pus la treaba de catre Sectia D(ezinformatoare), care mai tarziu a lansat falsurile lingvistico-politice: glasnosti, perestroika, refuznik.

Astfel s-a ajuns la deliruri analfabeto-analfabetizatoare ca: «hitleristi fascisti», «islamisti fascisti»(Kouchner). A fost dat pe rumaníe: «fascistii legionari» (cand legionarii pot fi orice, dar nu fascisti ca italienii; nu nazisti ca germanii; nu franchisti, nu salazaristi, nu trotskisti…). Ultima isprava apartine istoricului Andrei Pippidi cu: «Fascistul Antonescu»!

(Sursa: Paul Goma, «Saptaman Rosie», varianta 2008, p. 161)

Citește mai departe...