Războiul moldo-rus: ziua primilor eroi

13 decembrie 1991 este ziua in care au decedat politistii Ghenadie Iablocichin, Mihail Arnaut, Valentin Mereniuc si Gheorghe Casu.

In ziua de 13 decembrie, 1991, inaintea inceperii razboiului de pe Nistru, la 2 martie 1992, acesti patru fosti politisti ai Brigazii cu Destinatie Speciala "Fulger" au fost impuscati in timpul unei operatii de eliberare a Podului si a postului de politie de la Dubasari.

Din marturiile participantilor la actiunile de la Dubasari de la 13 decembrie, 1991 publicate in cartea "De ce?" a lui Mihai Belous:

“...13 decembrie.
Ajungem la Dubasari sa eliberam sectia de politie care era inconjurata de gardisti, politistii de acolo fiind luati ostateci. In prealabil, am fost informati de Generalul Gamurari ca avem de trecut podul de la Dubasari unde se aflau doar 5–6 oameni si aceea neanarmati.

La fata locului, ne–am ciocnit ca erau mai multi gardisti - vreo 18, foarte bine inarmati. Au oprit autobusul nostru, solicitand efectuarea verificarilor. Vazandu-i cum se apropie de noi, am deschis usile autobusului LAZ, in care ne aflam, iesind, in doua convoiuri afara, manifestandu-ne astfel, incat a fost posibil sa paralizam orice actiune din partea gardistilor. Astfel gardistii au fost urcati in autobusul de langa post si escortati in sectia de politie din orasul Criuleni, unde i-am dezarmat.

Urmatoarea indicatie a fost sa ne deplasam la postul politiei rutiere de la Dubasari, pazit de gardisti. Ajungand la fata locului, am lasat autobusul in dreapta postului si am alergat sub balconul postului de politie, unde am dat peste alti baieti de-ai nostri din Brigada de politie cu destinate speciala, care, de asemenea primise ordinul sa elibereze postul de gardisti. Ne-au facut semn sa nu tragem in directia lor. Mai intr-o parte am vazut doi politisti de-ai nostri morti si unul ranit.

Soferul a tras autobusul mai aproape de balcon. De la etajul doi al postului, gardistii au deschis foc asupra baietilor nostri, impuscand si in cei doi politisti morti. In forfoteala acestor impuscaturi, politistul Aurel Matei le-a spus colegilor de langa el, Misa Arnaut, Ion Luca ca "se duce inspre intrarea postului, unde se afla scara de incendiu".

In cateva clipe, Aurel era deja pe acoperisul postului de unde le–a spus colegilor "sa nu traga inspre el". Mihai Arnaut a pornit sa se urce pe acoperis, urmandu–l pe Aurel. De atunci colegii nu l–au mai vazut viu.

...Aurel a fost cel care a deschis primele focuri, de pe acoperis inspre fereastra de la etajul doi a postului unde se aflau gardistii. Dupa ce a tras cateva rafale de foc in fereastra, din camera au inceput sa se auda strigate: “Ne streleaite, mi zdaiomsea”. Imediat au fost aruncate peste fereastra cinci automate. Gardistii au inceput sa coboare de la etajul doi al postului. Gardistii morti si raniti au fost incarcati intr-o masina blindata de-a lor, prizonierii au fost incarcati in autobusul LAZ si escortati la Criuleni.

Se lumina de zi, iar noi pierdusem bravii baieti: Gheorghe Casu, Ghenadie Iablocichin, Valentin Mereniuc si Mihail Arnaut. In Mihai s-a tras in timp ce a dat sa se urce pe acoperis, fiind observat de gardsti. Aurel Matei a fost ranit in momentul cand se afla pe acoperisul postului.”


Despre Ziua de 13 decembrie 1991:

Stefan Trofim, Presedintele Uniunii Participantilor la Conflictul Militar (1991–1992) din R. Moldova:
“In 1998, am fondat un ziar "13 decembrie" in memoria celor 4 politisti, tot ei aflandu-se si in casuta tehnica ca membri eterni ai acestei redactii. In fiecare an, de 13 decembrie, venim sa depunem flori, aprindem o lumanare, organizam mese de pomenire. E un pacat ca cei din conducerea statului si a Ministerului de Interne au uitat de ei.”

Constantin Novitchi, tatal lui Ghenadie Iablocichin din a doua casatorie cu mama eroului, ziarista Elena Iablocichin-Arhip:
“E greu de spus cum anume s-au desfasurat actiunile in ziua aceea, deoarece baietii faceau parte dintr-un batalion cu destinatie speciala cu misiuni secrete. Se stie, insa, ca ei au participat la retinerea lui Smirnov.

Ghena povestea ca se intampla ca unele planuri de actiune sa esuieze. Banditii care urmau sa fie prinsi, fugeau, pana a ajunge ei la destinatie, lasandu-si tigarile aprinse si sticlutele imprastiate. Deci, existau informatori printre ei.

Astazi, cu parere de rau, unii nu se pot impaca cu deziluziile de dupa razboi. Unii au reusit sa se conformeze regulilor zilei, obisnuindu-se cu relatiile de piata, au abandonat Brigada cu Destinatie Speciala, si-au deschis cate un mic business, multi insa nu-si pot gasi locul, sufera de un disconform psihologic asiduu.

Au fost, intr-adevar, niste romantici, mizand ca vor putea rezolva intrebarile societatii. Ii spuneam deseori lui Ghena ca lupta cu banditii este foarte periculoasa. Reactiona atat de inflacarat si sincer: "Mama, tata, voi vreti sa traiti normal. Pentru aceasta cineva trebuie sa lupte in conditii aspre.”
Doar ca, pana la urma, nemernicii profita de idealurile romanticilor.

Semion Untu, profesorul lui Gheorghe Casu de la liceul "Ion Creanga" din Chisinau:
“Fotografia lui Gheorghe, de la intrarea in liceu, este mandria scolii. Tatal sau, Alexei Casu, ne-a lasat scris pe o fila: sa nu facem o povestioara scurta despre acest neam, dar sa invatam istoria lui. Mama-sa nu mai lasa doliul. Era singurul lor copil. Si-a facut serviciul militar in Ungaria. Nu stiu ce s-o fi intamplat atunci, la Dubasari, nu li s-a spus cifra reala a gardistilor aflati acolo. In realitate, erau mult mai multi.”

Sursa: Ziarul de Garda (Nr. 21, 16 decembrie 2004)
Foto: Tudor Iovu

Citește mai departe...

Eroii războiului moldo-rus din 1992: Filip Lupașcu

Dupa trecerea anilor de la inceputul razboiul de eliberare nationala din 1992, tot mai multe voci au sustinut ca razboiul a fost pierdut din cauza tradarii. Sute de vieti, ale celor mai curajosi tineri, s-au risipit, fara rost, in acest razboi. Copiii ramasi orfani de razboi inca isi viseaza tatii, cauta sa descopere tradatorii care i–au impuscat din spate.

Filip Lupașcu este unul dintre eroii acelui razboi. "Darz si curajos. Spaima dusmanilor. Neinfricat, gata sa rupa pietrele cu dintii, pentru a distruge dusmanii", - astfel isi amintesc despre el colegii de lupta. Ei spun ca, in acel razboi, a existat "o strategie" oficiala care presupunea lichidarea celor mai curajosi lideri si inlocuirea lor cu persoane slabe de caracter, care ar raspandi panica printre luptatori.

Filip Lupașcu a cazut pe platoul Cosnita. El este decorat, post–mortem, cu Ordinul "Stefan cel Mare".

Marcel este fiul mai mic al legendarului Filip Lupașcu, cazut cu moarte de erou in razboiul din 1992. Avea doar cateva luni cand tatal sau, Filip Lupașcu, a fost omorat intr-o operatiune militara. Nu l–a vazut decat pe fotografii. Nu-l tine minte cum era in viata, dar stie exact ca are un tata erou. "A fost foarte bun si curajos. A luptat pentru a-si apara tara. Ma mandresc cu el".

- Ce stii despre razboi?
- Razboiul, in care a murit tata, a fost cand eu eram foarte mic. Mama mi–a povestit ca abia aparusem pe lume cand tata a fost chemat sa lupte. Fratele meu mai mare, Dorel, avea vreo doi ani atunci. Mama – singura cu noi doi mititei si cu frica pentru viata lui tata… Tot de la mama stiu ca, pe cand tata era la razboi, nimerisem in spital. El a aflat si a venit pe o noapte, de la razboi. Ne-a gasit internati. Atunci i-a spus mamei ca pleaca inapoi, dar va face tot ca sa revina cat mai degraba. Stiu ca nu vroia sa ne lase singuri. Cand am mai crescut putin, mama ne-a aratat, intr–un calendar mai vechi, ziua in care l–a vazut pe tata ultima data. Era 16 mai, 1992. La 19 mai a aflat ca tata fusese omorat.

Peste ani, Marcel si Dorin au aflat locurile pe unde a luptat tatal lor. Intr-un an au ajuns la Cosnita, pe campul de lupta unde fusese rapus Filip. La Cosnita, cu sprijinul bunului crestin si inimosului om de afaceri, Vasile Petre, a fost inaltat un monument. O cruce pe care sunt incrustate numele celor patru luptatori, cazuti la Cosnita, in aceeasi lupta cu Filip.

Maria Lupascu:
"Peste ani am simtit pe propria mea piele, cat de grea este viata noastra fara Filip. Chiar daca am fost doar cativa ani impreuna, eram mereu ocrotita de el, ca un copil. Nu stiam ce-i greul. Alaturi de un sot puternic, curajos si bun, eram fericita. Aceste greutati, insa, le-as putea trece, poate, mai usor, daca nu as purta in mine, ascuns, adevarul despre moartea nedreapta a lui Filip, pe care l-am descoperit peste ani.

Cand socul funerarilor mai trecuse, am inceput sa analizez cum a fost posibil ca Filip, care participase la luptele din Afganistan, barbat puternic, calit si bine instruit, sa moara pe un camp de lupta cunoscut de el. Nopti in sir nu reuseam sa pun cap in cap viata si moartea lui Filip. Am discutat si cu unii dintre baietii care luptasera impreuna cu el. In primii ani, desi auzeam ca Filip a murit pentru ca a fost tradat, nu vroiam sa cred asta, pentru ca, analizam in mintea mea: Filip era prietenos, era omenos. Cine putea sa aiba atata ura fata de el, incat sa–i doreasca moartea? Erau ganduri si intrebari… Mai tarziu, cand tot mai multa lume vorbea ca razboiul din 1992 a fost plin de tradari, am incercat sa analizez altfel lucrurile.

Astazi stiu sigur ca a fost tradat de ai nostri. Mai mult decat atat, chiar stiu si cine l-a tradat pe Filip. Cunosc aceasta persoana, dar nu vreau sa-i fac public numele. Ma gandesc ca cel care a tradat pe campul de lupta, nu exclud ca s–ar putea razbuna, daca i–as tulbura linistea. Ma mai gandesc, ca si el nu a facut–o din capul lui. Si mai e ceva la mijloc, care ma face sa las necunoscut numele tradatorului: chiar daca nu au loc lupte, razboiul inca nu s-a sfarsit.

- Cum ati constatat cine este cel vinovat de moartea lui Filip?
- Am discutat cu mai multa lume… Am analizat argumente. Deseori, pe 19 mai, la Cosnita, unde il comemoram pe Filip, este prezent si el. Incerc sa ma uit in ochii lui, dar isi ascunde privirea. Cred ca nici nu se poate uita la noi, vazand cat de mari sunt copiii lui Filip pe care, cu voia sa, i–a lasat fara tata. Cred ca se chinuieste. Si acest chin al lui este si acesta un motiv din care il las in pace.

- Crezi ca cei care au pus la cale omorul lui, il urau?
- Eu, de altfel ca si camarazii lui Filip, nu punem la indoiala faptul ca a fost omorat la comanda… Intre timp, de la baietii care au luptat in 1992, am aflat ca au existat mai multe misiuni speciale de lichidare a celor mai curajosi, a celor mai puternici, a celor mai viteji luptatori. Combatantii cunosc mai multe, dar, se pare, pe nimeni nu mai intereseaza astazi cine a avut nevoie ca soarta razboiului s-o decida tradatorii. Intr–un moment am inteles si cred ca nu gresesc: atunci, in 1992, dar si acum, adevaratii slujitori ai acestei Patrii sunt tratati nu ca patrioti, ci ca dusmani. Parca ar fi niste poveri pe umerii unui stat, care nu–-i poate asuma responsabilitatea pentru aparatorii sai.

- Crezi ca atunci, la razboi, nu mai conveneau astfel de luptatori?
- Am impresia ca prin tradare s-a incercat incheierea razboiului, inceput si purtat fara vreun plan sau scop bine gandit. A fost o provocare de care nu putea scapa nici Tiraspolul, nici Chisinaul.

Eduard Maican:
«Eu am luptat cu Filip Lupașcu pe platoul de la Cosnita, eram bun prieten cu acest erou. Acest grup era unul de voluntari si condus chiar de Lupașcu. Era un baiat experimentat si curajos, deoarece avea deja practica razboiului din Afganistan. Avea o experienta militara si, totodata, era foarte ingenios. De exemplu, intr-o zi am mers cu el la tratative cu separatistii si am plecat spre ei neinarmati, precum a fost intelegerea, insa cazacii au venit cu baionete si cu pistoale automate, si atunci el a deci sa merg la tratative cu camaradul meu Eduard Boincean, iar Lupașcu a ramas in ariergarda pentru a ne asigura securitatea.

El a fost omorat de ostasii separatisti dupa ce, in noaptea dintre 18 si 19 mai 1992, grupul sau a fost atacat ca la comanda. Cazacii isi alesesera un punct strategic, pe un deal in apropierea satului Pohrebea, si au inceput sa trag foc imediat cum i-au vazut. Pana la urma, noi am constatat ca a fost o tradare, adica cineva ii anuntase pe inamici ca ei voi veni in acea localitate.»

In numele lui Filip Lupascu a fost denumita o strada. In august 2011, un grup de veterani împreună cu soţia lui Filip Lupaşcu au încercat să demoleze casa construită ilegal lângă monumentul celui care a căzut pe platoul Coşniţa, în timpul războiului din 1992, deoarece autorităţile nu au îndeplinit dispoziţia viceprimarului privind demolarea constructiei ilegale. La faţa locului au venit zeci de poliţişti, inclusiv şeful poliţiei municipale, Silviu Muşuc. Aceştia au încercat să-i oprească pe veterani să demoleze construcţia. Veteranii insa au continuat demolarea casei construite ilegal chiar şi în prezenţa poliţiei. Aceştia afirmau că toate autorităţile sunt corupte şi că în zona respectivă sunt multe case construite ilegal. Ulterior insa proprietarul casei construite ilegal a venit cu o decizie a instanţei de judecată, prin care s-a ordonat stoparea demolării casei respective.

Sursa: Ziarul de Garda (nr. 30, 3 martie 2005; Nr. 338); Flux (nr. din 06 martie 2008)
Foto: arhiva dlui Victor Bucătaru

Citește mai departe...

Pretextul războiului moldo-rus din 1992

Restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a semnificat pentru românii basarabeni o posibilitate de a revendica “reabilitarea simbolurilor adevărate ale naţiunii române.” Ea a dus la conştientizarea ideii de apartenenţă culturală şi istorică la naţiunea română. Faptul că “naţiunea “moldovenească” era o ficţiune bazată pe o ideologie totalitară […] s-a dovedit odată cu începutul destinderii regimului sovietic […]. Creşterea prestigiului ideii naţionale, a autodeterminării, a secesiunii, a naţionalismului ca ideologie politică legitimată, a avut loc pe fondul erodării încrederii în ideologia comunistă.”

M. Gorbaciov a considerat că aplanarea problemelor economice, va soluţiona în mod automat şi problematica naţională. Însă, în Basarabia problema limbii a fost chintesenţa mişcării de renaştere şi eliberare naţională, astfel încât, Ch. King considera că nici într-o altă republică sovietică problema limbii nu a avut asemenea importanţă ca în Moldova. Aceasta este un argument în plus ce demonstrează că naţiunea “moldovenească” a fost mai întâi de toate un “artefact ideologic.”

Valul mişcării de eliberare naţională a adus unele realizări. Însă ele au fost umbrite de comportarea sfidătoare a multor deputaţi rusofoni, care pe parcursul sesiunii a XIII-a au desfăşurat o activitate plină de ură faţă de autohtoni, faţă de actele primite în ziua de 31 august 1989.

Cosmopoliţii şi şoviniştii ruşi, aflându-se la diferite posturi de conducere şi avantajaţi până atunci de apartenenţa la etnia majoritară şi dominantă din URSS, s-au speriat că pot pierde tot. Înălţarea tricolorului şi discutarea proiectului legii cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul RSSM au fost folosite de ei ca pretext de luptă contra statului. Organizaţi de falsa mişcare internaţionalistă “Edinstvo” (liderul ei fiind profesorul de drept, rector al Universităţii din Tiraspol, V. Jacovlev), ei au mers pe calea confruntărilor, grevelor, acţiunilor anticonstituţionale.

Moment unic în istorie: grevă împotriva limbii autohtonilor. Deşi limba rusă era recunoscută alături de limba română ca mijloc de comunicare, greviştii cereau două limbi de stat, se pronunţau împotriva grafiei latine, cereau să “nu fluturăm noi, românii basarabeni, cu tricolorul.”

Cine au fost aceşti grevişti, care atât de înverşunat apărau “limba şi poporul moldovenesc”?

Structura socială şi etnică a grupurilor implicate în greva împotriva limbii române a fost:

a) Funcţionari, veniţi de la Moscova, care trebuiau să asigure securitatea acesteia prin prezenţa masivă în conducerea de vârf a Moldovei. Evident că începutul procesului de renaştere naţională s-a soldat pentru mulţi dintre ei cu pierderea posturilor de conducere la Chişinău. Astfel, ei s-au retras la Tiraspol, şi au pus baza acţiunilor de păstrare a URSS.

b) Imigranţi rusofoni veniţi, în special în partea de Răsărit a republicii, în calitate de specialişti de calificare înaltă, cărora li s-au acordat privilegii etc.

c) Pensionari din rândul militarilor, care s-au bucurat de beneficii considerabile în cadrul URSS. Unul dintre patrioţii Moldovei, născut în Tighina, scria: “Cui nu i-a convenit şi nu-i convine legea cu privire la limba de stat? Acelora care s-au stabilit în Bender şi care au deţinut posturi de conducere şi privilegii corespunzătoare. Comitetul de grevă, creat în august 1989, era condus de reprezentanţii personalului tehnic şi ingineresc al întreprinderilor complexului militaro-industrial. Acolo s-au format liderii Kogut, Dobrov, Zenovija, la care au aderat pensionarii forţelor armate – Egorov, Zapolschi.”

Deci, observăm că toţi erau rosofoni şi foşti monopolişti ai puterii, care acum s-au pomenit în afara jocului puterii. Ei “apărau limba şi naţionalitatea moldovenească”, cereau poziţia de altădată a limbii ruse, oprirea valului distrugător faţă de URSS, pentru că reprezentau “homo sovieticus”, care nu este apt de a trăi într-o altă societate decât cea care l-a născut şi creat. Deci, cu aportul Moscovei, inima sovietică, ei au purces la crearea spectacolului politic despre încălcarea drepturilor minorităţilor naţionale.

De facto, momentele istorice ale lunii august 1989 au fost folosite de către liderii rusofoni, sprijiniţi de centru (Moscova), ca mască pentru trucarea, provocarea separatismului. Este oportun să ridicăm întrebarea pusă de V. Malahov: “În general, au dreptul persoanele ce au venit în ţară cu câţiva ani în urmă, să rezolve şi să decidă probleme ce ţin de suveranitatea şi unitatea acestei ţări?” Răspunsul este evident. Însă, tendinţa separatistă nu a ţinut cont de aceasta.

Un alt martor ocular scria că: “…impulsul acestui război a venit din dispreţul, din orgoliul bolnav al superiorităţii faţă de noi, băştinaşii. Era de aşteptat că, ridicând noi capul, să provocăm iritarea celor bolnavi de iubire de sine.”

Se afişa discordanţa etnică şi lingvistică care, după părerea lor, a apărut în vara anului 1989, şi se justificau acţiunile liderilor tiraspoleni.

Sigur că au fost exagerate şi interpretate în mod eronat consecinţele legilor din 31 august 1989, vorbindu-se despre discriminare naţională şi neadmiterea rusofonilor la servicii, din cauza necunoaşterii limbii române.

Însă, V. Malahov dezminte această idee foarte des găsită în mijloacele mass-media ruseşti şi rusofile, relevând că: “Primul lucru care şochează un moscovit, e că în Chişinău şi în alte sate, oraşe limba rusă este vorbită în egală măsură cu cea română: în presă, pe stradă, la scrierea anunţurilor. Nu e adevărat nici faptul că rusofonii nu sunt acceptaţi la serviciu din cauza necunoaşterii limbii române. Documentele de la primărie demonstrează acest fapt.”

Numeroase sunt dovezile care infirmă caracterul de discriminare a rusofonilor, dovezi ce nu sunt altceva decât observaţiile, sondajele, studiile (atât a documentelor, cât şi pe teren) efectuate de diferiţi specialişti străini, acreditaţi de organizaţii internaţionale, comitete pentru apărarea drepturilor omului etc.

Însă, spre regret, presa transnistreană a devenit servilă separatiştilor şi făcea jocul lor. Un martor ocular la aceste evenimente scria mai târziu: “… am văzut că atât greviştii, cât şi instigatorii grevei împotriva limbii de stat, nu cunoşteau conţinutul legii despre limba de stat, comentând-o din auzite, vorbind despre discriminare fără a avea argumente [...]. Ceea ce m-a uluit era ura şi dispreţul furibund, intransigenţa ajunsă la paroxism faţă de limba noastră, de tricolor, de noi, ca naţionalişti şi fascişti români.”

O altă chestiune care a fost interpretată în mod tendenţios a fost eventualitatea unificării Moldovei cu România. Într-adevăr, Moldova era unica republică a URSS, naţionalitatea căreia avea un stat în afara graniţelor ei. Însă, posibilitatea unificării cu România în acele momente, se reducea doar la declaraţiile membrilor Frontului Popular. Ele, însă, erau departe de a fi realizate, deoarece nu le împărtăşea majoritatea populaţiei. Acest fapt a fost constatat şi de către analiştii străini, care scriau: “În 1989 în RM a fost un val de simpatie faţă de Frontul Popular, care timp de jumătate de an a devenit forţa dominantă pe arena politică a Moldovei. Totuşi, aspiraţiile RM au fost spre independenţă faţă de URSS, dar nici un guvern al României de după 1989 n-a cerut deschis şi în mod internaţional alipirea RM la România. La fel, nici un guvern al RM nu s-a adresat cu asemenea rugăminte faţă de România.”

În acelaşi timp, liderii separatişti, presa şi televiziunea rusofilă hiperbolizau dorinţa moldovenilor de a se uni cu România, şi au insuflat populaţiei din raioanele de Est ale Republicii Moldovei legitimitatea acţiunilor lor de păstrare şi perpetuare a “moldovenilor” veritabili. Deci, se crea iluzia că separatismul transnistrean este o reacţie firească şi legitimă la “naţionalismul” şi “fascismul” de la Chişinău, care vrea unirea cu România. (...)

Panica referitoare la “românizare” a fost necesară pentru a justifica intervenţia în afacerile interne ale Moldovei a fostelor structuri sovietice, care acum au devenit ruse. V. Malahov este sigur că: “Problema despre unirea la România este mai mult discutată la Tiraspol, decât la Chişinău.”

Deci, putem evidenţia fără nici o rezervă: chiar de la începutul Mişcării de Eliberare Naţională a românilor basarabeni, a apărut şi o altă mişcare a rusofonilor din Răsăritul republicii – cea de separatism şi de creare a structurilor paralele de stat. În provocarea separatismului un mare rol l-a jucat “sindromul dezinformării.”

Noi nu putem fi de acord cu ideea împărtăşită de liderii separatişti care etichetează războiul cu calificativul de “interetnic,” pentru că nu există nici o dovadă reală care ne-ar permite acest fapt. Unica “dovadă” în acest sens vine din partea liderilor separatişti, care fac declaraţii, deoarece trebuie s-o facă, în interesele “marii Rusii.”

Deci, pretextul apariţiei separatismului transnistrean a fost mişcarea de renaştere naţională a basarabenilor, care avea să respingă idiomurile impuse forţat românilor moldoveni de către totalitarismul sovietic, şi care urma să restabilească adevărul istoric, prin revenirea la limba maternă, grafia latină, simbolurile naţionale şi de stat etc. Separatiştii au dat, însă acestei mişcări un caracter de discriminare şi nerespectare a drepturilor minorităţilor naţionale din Republica Moldova. Printre argumentele separatiştilor care justificau agresia un rol aparte revine posibilităţii unirii Republicii Moldova cu România. (...)

Astfel, mişcarea separatistă s-a conturat ca una anticonstituţională, antiromânească, prosovietică sau imperialistă, prorusă şi comunistă.

Odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova, conflictul transnistrean se agravează, se extinde şi susţinerea din partea Federaţiei Ruse este vădită. Din acest moment, separatismul transnistrean capătă şi un caracter de violare a integrităţii teritoriale şi a inviolabilităţii Republicii Moldova şi evoluează tot mai mult şi mai vizibil către o confruntare deschisă cu ea, şi acest fapt avea să fie imposibil dacă nu se conta pe ajutorul tacit, implicit, total şi necondiţionat al Rusiei.

Aceasta demonstrează foarte clar că, de facto, cauzele războiului nu au fost de ordin etnic şi juridic, ci în mod eminamente de ordin politico-militar şi ideologic. Pentru că de ce avea s-o deranjeze pe Rusia proclamarea independenţei Republicii noastre, decât din cauză că pierde poziţia de control asupra ei şi capul de pod spre mult râvniţii Balcani. Iar ruşii şi rusofonii au servit doar ca decor, care trebuia să justifice intervenţia ei în treburile statului independent – Republica Moldova.

Dr. Viorica Olaru-Cemârtan
Sursa: mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

Monede moldovenești cu legenda în limba latină

1) Petru I Mușat (1375-1391). Avers: +SIMPETRI*WOIW

Revers: +SIMOLAVINSIS

2) Alexandru cel Bun (1400-1432). Avers: +MONE*ALEXANDRI

Revers: +WD*MOLDAVIENSIS

3) Ștefan cel Mare (1457-1504). Avers: +MONETAMOLDAVIE

Revers: +STEFANVSVOIEVODA

4) Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568). Avers: ALEXANDERD*G*W*MOL*1558 Revers: PATRONA*MOLDAWI

5) Despot Vodă (1561-1563). Avers: PRINCIPIS*MOLDAVIAE 15.63.

Revers: MONETA*NOVA*MOLDAVIAE

6) Ștefan Răzvan (1595). Avers: STEPII*BOIBOD*MOL*DOB

Revers: GROS*ARGT/RIP*REG*MO/OLDABIA/15-95

7) Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606). Avers: SIGIII*DGR*EPOLI

Revers: GR-OS/ARG-IRI/PREGP/GE

8) Istrate Dabija (1661-1665). Avers: IOHAN*ISTRAT*DOR*VV

Revers: SOLIDUSCIVI*M*D18

(căciulă domnească rotundă, dedesubt spadă şi buzdugan, încrucişate)

Sursa: tiparituriromanesti.wordpress.com

Citește mai departe...

Ruşii un popor de beţivi! Cum a încercat ultimul ţar să combată năravul supuşilor

În preajma Primului Război Mondial, ultimul împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, interzicea producerea şi comercializarea producţiei alcoolice pe întreg teritoriul Rusiei. Avantajele imediate ale măsurii (disciplina şi moralul ridicat) erau umbrite însă de o serie de consecinţe nedorite (reducerea drastică a veniturilor bugetare şi contrabanda).

Pe de altă parte, abstinenţa forţată a sporit agresivitatea şi radicalismul ruşilor tot mai nemulţumiţi de mersul războiului şi de problemele pe care acesta le-a generat. Apariţia lui „homo ebrius” nu a fost o cauză a Revoluţiei, dar a constituit un catalizator al evenimentelor tragice ce au urmat. 

Adoptarea legii prohibiţiei fost o decizie temerară, menită să asaneze societatea, lovită de un viciu „secular”, actul fiind salutat de o bună parte a societăţii ruseşti şi chiar de comunitatea internaţională. Prim-ministrul britanic Lloyd George spunea despre legea anti-alcool în Rusia că este „cel mai măreţ act de eroism naţional pe care-l cunosc”.

Adio alcool, adio o treime din veniturile bugetare. A meritat?

Componenta economică a deciziei a fost însă extrem de importantă, deoarece, angajându-se într-un conflict militar de proporţii, Rusia se priva conştient de un articol care-i aducea circa o treime din veniturile bugetare. Deja la un an de la adoptarea legii, unul dintre deputaţii ruşi scria că Rusia este singura ţară din istorie care renunţă la principala sursă de venit în perioada de război.

Într-adevăr, problemele cu care s-a confruntat Rusia în război şi pe care le-au resimţit Aliaţii săi au fost în strânsă legătură cu penuria de resurse. A avut de suferit şi România, atât în timpul campaniei lui Brusilov, atunci când a luat decizia de intrare în război (la un moment dat, unităţile ruseşti din Galiţia aveau o singură puşcă la 4-5 soldaţi, fapt care a compromis ofensiva), dar mai ales în timpul bătăliei pentru Moldova.

A fost de vină oare guvernul rus că a făcut nişte sacrificii materiale din dorinţa nobilă de a salva naţiunea care mergea pe o cale greşită? Răspunsul e greu de dat, deoarece în acele condiţii consecinţele erau greu de prognozat. Unii consideră că efortul a meritat; alţii, ca acel ofiţer englez care a luptat în Armata Albă în timpul războiului civil rus, afirmau, din contră, că principala cauză a revoluţiei din 1917 a fost legea prohibiţiei.

Foto: O pictură de epocă înfăţişând o scenă de la aşa-numitele „acţiunirevoluţionare” din anul 1917, care presupuneau, de fapt, devastarea magazinelor şi a depozitelor vinicole

Aceasta, pentru că beţia ritualizată, ca un element arhaic al culturii populare „carnavaleşti” (Mihail Bahtin), era privită tradiţional şi ca o modalitate de a descărca „supratensionarea emoţională” din societate, cu scopul prevenirii unor cataclisme sociale de proporţii. În aceste condiţii, în preajma Primului Război Mondial, autorităţile ruse trebuiau să ia în calcul riscurile unei abstinenţe forţate a populaţiei... Până acolo însă, iată, mai jos, un istoric al alcoolismului şi al combaterii lui în Imperiul ţarist.

autor: Virgil Pâslariuc
sursa: www.adevarul.ro

Citește mai departe...

Cauzele războiului moldo-rus din 1992

1.1 CAUZELE RĂZBOIULUI

Geneza războiului trebuie găsită în evoluţia evenimentelor începând cu vara anului 1989, care au dus la apariţia conflictului transnistrean. Anume cu calificativul “conflict transnistrean” etichetăm evenimentele ce s-au desfăşurat în intervalul dintre vara 1989 până la 2 martie 1992, când conflictul a evoluat într-un adevărat război.

Deci, depistăm faptul că conflictul transnistrean a apărut înaintea proclamării independenţei de stat a RM, dar s-a agravat odată cu proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către ONU a RM, transformându-se într-un război nedrept.

Transnistria este o regiune care pe parcursul istoriei a fost victima Rusiei (în toate ipostazele ei istorice: Rusia Kieveană, Imperiul Ţarist, Uniunea Sovietică, Federaţia Rusă). Interesul Rusiei în această regiune este evident şi recunoscut la nivel oficial de către conducerea politică şi militară rusă (A. Lebed’ a afirmat: “Transnistria este cheia Rusiei spre Balcani”, “RMN este o mică parte a Rusiei”.)

De aceea, războiul de pe Nistru a comportat un caracter tripartit, deoarece pe de o parte Federaţia Rusă şi liderii tiraspoleni (atenţie! nu întreaga populaţie a Transnistriei), având suportul Armatei a 14-a şi a cazacilor, au provocat un conflict, apoi un război, mascându-le sub pretexte de discriminare naţională şi încălcare a drepturilor minorităţilor; iar pe de altă parte, Republica Moldova care îşi apăra independenţa şi integritatea. Schema aceasta tripartită se poate reduce la una bipartită, şi anume: un război al Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova, deoarece:

1) Liderii tiraspoleni (I. Smirnov, D. Kogut, etc. ) au fost toţi cetăţeni ai Rusiei. Ei reprezintă Rusia şi interesele ei. Scopul venirii lor aici a fost anume acela de a ţine situaţia sub controlul Moscovei, iar când situaţia iese de sub control, ei încep promovarea politicii “devida et impera”. În acest sens, analistul american Goltz afirmă că: “…nu există conflict separatist în fosta URSS fără ruşi…”.

2) Armata a 14-a este succesoarea Armatei Sovietice. Corpul ofiţeresc, conducerea ei este completamente de orientare rusofilă şi în mod indubitabil interesele Rusiei sunt pentru ea legi sfinte.

3) Cazacii, veniţi ca suport pentru regimul separatist, sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse şi au luptat pentru Rusia, nicidecum pentru apărarea a careva drepturi şi minorităţi oprimate.

Transnistria a fost doar teatrul, scena unde s-au desfăşurat dezbateri şi dueluri între “fratele mai mare” şi “naţionaliştii moldoveni”. Ea a devenit o victimă a intereselor Federaţiei Ruse şi, pe parcurs, prin intermediul mass-mediei transnistrene şi ruse, deoarece doar acestea aveau accesul în zona monopolizată de rusofili, s-a reuşit sperierea populaţiei locale, dezbinarea ei şi dirijarea ei, în sensul de supunere a transnistrenilor faţă de interesele meschine şi machiavelice ale separatiştilor, lideri autoproclamaţi ai populaţiei locale.

Scopul acestui conflict şi al războiului a fost multiplu.

Rusia urmărea obiectivele (le voi enumera în sens ascendent):

1) Moldova pentru Rusia semnifică:
- zonă agrară, sursă de cereale, legume, fructe, vin,etc.
- Rusia a făcut investiţii în complexul militar-industrial al Transnistriei şi el era o parte componentă al sistemului economic sovietic.
- în Transnistria s-a urmărit crearea unei baze militare a Federaţiei Ruse, care ar controla regiunea atât de râvnită de ruşi, pe parcursul multor secole.

2) Transnistria reprezintă cap de pod pentru extinderea nu doar a influenţei ruse, dar şi a puterii reale a Federaţiei Ruse în Balcani.

3) Transnistria, administrată de Rusia, i-ar asigura ultimei:
- o şansă reală de recăpătare politică şi militară a Republicii Moldova.
- controlul şi presiunea asupra Ucrainei.
- posibilitatea tergiversării eventualei creări a unei Românii mari şi puternice în Sud-Estul Europei, care să devină lider în Balcani şi rival al Rusiei în această direcţie.
- neadmiterea extinderii NATO în această regiune, care ar fi în mod cert inconvenabilă Rusiei, deoarece ar pierde toată influenţa ce o exercită asupra părţii europene a ţărilor CSI.

Astfel, Federaţia Rusă a fost stimulată să provoace conflictul şi apoi războiul transnistrean din considerente politice, ideologice şi militare, şi nicidecum din mobile etnice sau juridice.

Rusia, în toate statutele sale istorice, niciodată nu şi-a făcut griji pentru populaţia ei, pentru asigurarea ruşilor cu drepturi şi libertăţi; din contra, locuitorii Rusiei (indiferent de naţionalitate) erau trataţi în modul convenabil conducerii pentru realizarea “marilor” scopuri finale, himerice (exemple sunt destule pe parcursul întregii istorii a poporului rus, în special în ultimii o sută de ani). Se făcea apel la drepturile umane şi naţionale doar atunci când era convenabil şi când acestea serveau ca pretext “nobil”, “uman” şi “just” pentru realizarea unor scopuri, în fond, “diabolice”, “inumane” şi “nedrepte” (există un şir întreg de exemple, iar războiul din Transnistria se alătură lor).

1.1.1 CAUZE POLITICE
La baza războiului stau interesele geopolitice şi geostrategice ale Rusiei. Pentru Rusia, indiferent dacă s-a proclamat democratică sau nu, susţinerea războiului nedeclarat, sub masca unui conflict, e o continuare a geopoliticii şi a geostrategiei care i-au fost din totdeauna caracteristice.

Începând cu 1989 conducerea URSS realizează faptul că fatalitatea crizei sovietice este inevitabilă şi se străduie să creeze teren favorabil unui conflict de durată care ar menţine influenţa Rusiei în zonă. Acum venise momentul de a vedea roadele politicii impuse RSSM pe parcursul deceniilor de încarcerare în “închisoarea popoarelor”: politica migraţionistă, politica economică, politica naţională. În acest context, Transnistria pentru Moldova reprezintă “călcâiul lui Ahile”, deoarece aici s-a reuşit într-o măsură mai mare crearea unei identităţi sovietice, alimentată de amalgamul interetnic, “frăţia popoarelor” şi “dreptul fratelui mai mare”. De facto, Transnistria a fost regiunea unde artificial s-au implantat germeni prosovietici, în ansamblu, şi proruşi, în special. De-aceea, astăzi, raioanele din Estul Republicii Moldova par a fi “copiii lui Brejnev”, o “rezervaţie naturală a puterii sovietelor” sau un “bastion al URSS”.

Realizând faptul că odată cu dezintegrarea URSS, Rusia pierde statutul său de supraputere, conducerea comunistă a încercat să menţină în zona sa de influenţă, cel puţin punctele strategice. În acest mod, Transnistria a devenit unul din obiectivele principale ale supravieţuirii geopoliticii ruse.

Odată cu colapsul URSS, Rusia s-a îndepărtat de Occident cu peste 1000 km (24% din teritoriul şi 40% din populaţia URSS şi-au declarat independenţa ), ea, însă, are interese deosebite în Sud-Estul Europei:
- influenţa şi presiunea asupra Ucrainei;
- control asupra RM pentru a nu admite unirea celor două state române într-un stat mare şi puternic;
- tutela asupra slavilor şi ortodocşilor din Balcani, în scopul perpetuării panslavismului.

Deşi URSS s-a prăbuşit, Rusia manifesta tendinţa de a păstra controlul asupra teritoriilor ex-sovietice. În special, Moscova nu vrea să admită extinderea NATO în zona respectivă. În acest context, teritoriul dintre Prut şi Nistru, iar Transnistria, în particular, serveşte doar ca un cap de pod al Rusiei spre obiectivul final: “devide et impera!”.

Federaţia Rusă, care, de jure, merge spre democratizare, a susţinut liderii tiraspoleni şi a agresat Republica Moldova, pentru că, de facto, nu a renunţat la vechea politică externă, promovând neoimperialismul care contribuie la crearea unor zone separatiste în tot spaţiul ex-sovietic. Deci, FR este succesoarea URSS, ca concepţie geostrategică şi geopolitică.

Pentru a-şi menţine influenţa, Federaţia Rusă a inventat noi concepte de drept internaţional, sau le-a dat noi sensuri celor existente: “străinătate apropiată”, “interese strategice”, “interese vitale”, “legături vechi şi tradiţionale”, “dreptul de a-şi apăra conaţionalii”, “zone de influenţă”, “zone de securitate”, “zone speciale de interese”, “dreptul de veto asupra politicii externe a altor ţări”, “intervenţii şi presiuni civilizate”, “dreptul de a menţine pacea şi stabilitatea altora”, “independenţă moderată”, “independenţă extremistă”, “independenţă naţionalistă”, “suveranitate negociată” etc. Sub aceste accepţiuni este acoperită şi realizată tendinţa neoimperialistă rusă.

Generalizând aceste idei, Europa de Est a fost declarată zonă de interes special pentru Rusia, adică s-a stabilit doctrina “Monroe” a Rusiei.

Apare întrebarea dacă a acceptat comunitatea internaţională poziţia de lider a Rusiei pe plan militar şi strategic în această parte a Europei şi ca moştenitoare a URSS? Comunitatea internaţională nu este echivocă în acest sens: pe de o parte, se pare că a acceptat acest capriciu al Rusiei, iar pe de alta, ONU, NATO şi UE îşi manifestă interesul de colaborare cu statele din S-E Europei şi de cooptare a unora dintre ele.

Rusia, însă face paşi concreţi pentru “realizarea visului în realitate”. Din 1989, an esenţial pentru mişcările de renaştere şi eliberare naţională a multor republici unionale, Rusia a început să facă apel la mitul despre apărarea drepturilor rusofonilor din spaţiul ex-sovietic, care chipurile ar fi dezavantajaţi, neapăraţi, discriminaţi, şi ar necesita intervenţia directă a Federaţiei Ruse, cu forţe militare şi lideri ruşi în zonele respective. Astfel, Rusia sprijină grupurile minoritare etnice din noile state independente ca să-şi creeze “state” proprii, şi , eventual, să ceară unirea cu Rusia.

Chiar dacă Rusia este slăbită considerabil faţă de Occident, ea poate ameninţa cu folosirea forţei şi poate presa economic, politic şi militar statele din jur. Astfel, “transformând opoziţia legitimă a populaţiei băştinaşe contra încercării ruşilor de a-şi păstra privilegiile şi rolul conducător ca pe vremea ţarismului şi bolşevismului, în lozincă de “încălcarea drepturilor omului” şi de “discriminare”, ea intervine pentru “apărarea” conaţionalilor săi şi intervine pentru ajutorarea economică şi militară a fostelor grupări conducătoare proruse”. Deci, ceea ce se întâmplă în Republica Moldova nu reprezintă un caz izolat, ci face parte dintr-o strategie generală coerentă a Rusiei.

Toţi analiştii occidentali, în special cei americani, remarcă acest fapt, menţionând expres “războiul din Transnistria din 1992 contra RM”, încadrându-l în tendinţa neoimperialistă a Rusiei.

Politica neoimperialistă a Rusiei este prea evidentă pentru a nu fi observată. Ea a fost acceptată, formulată şi perpetuată de noua conducere a Federaţiei Ruse. În acest context, merită atenţie declaraţia lui Boris Elţin, primul preşedinte al Federaţiei Ruse, cum că “Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!”

Un alt argument în acest sens este faptul că Duma de Stat a Federaţiei Ruse nici până azi nu a ratificat Tratatul privind principiile relaţiilor interstatale dintre RSSM şi FR, care a fost semnat la 2 noiembrie 1990.

Clauzele acestui tratat stipulează:
a) respectarea integrităţii teritoriale a părţilor semnatare;
b) inviolabilitatea frontierelor ambelor părţi.
Aceste prevederi sigur că nu au fost acceptate de către naţionaliştii ruşi care militau pentru recunoaşterea aşa-zisei Republicii Moldoveneşti Nistrene.

În acest fel, politica neoimperialistă poate crea sau întreţine conflicte în cadrul fostelor republici unionale, pentru ca una dintre părţi să solicite “sprijinul” atotputernicii Rusii, şi ea să-l ofere cu cea mai mare plăcere. Fie sub denumirea de Federaţia Rusă, fie sub cea de CSI, Rusia are aspiraţia de a-şi reface puterea şi dominaţia de altădată.

Încadrată în politica neoimperialistă rusă, Republicii Moldova i se atribuie particularitatea: “independenţa faţă de fraţi – zid de oţel; independenţa faţă de Imperiu – zid de paie.”

Spaţiul român, în general, a fost un obstacol în calea realizării visurilor de veacuri ale imperialismului rus: ocuparea Constantinopolului şi unirea slavilor nordici cu cei sudici. De-aceea Rusiei îi este atât de scumpă “independenţa” acestei ţări. Şi evident, aceeaşi “independenţă”, în raport cu Rusia, trebuie să fie, în fond, exact ceea ce a fost faţă de URSS – o simplă aparenţă, o ficţiune.

Astfel, Rusia încalcă independenţa Moldovei în mod sistematic, însă o “apără” când e vorba de România.

Deci, trei coordonate ale politicii externe ruse (geopolitica, geostrategia, neoimperialismul) au proiectat, alimentat şi realizat iniţial conflictul, apoi războiul de pe Nistru. Aceste premise de ordin politic atribuie războiului un caracter inuman accentuat, deoarece, în numele supravieţuirii lor şi a speranţei de refacere a Imperiului bolşevic, au fost comise greşeli fatale şi irecuperabile, acţiuni nelegale, a fost înjosit nu numai poporul român din Basarabia, ci toţi locuitorii ei (dezbinându-i artificial, inducându-i în eroare, contrapunându-i unul altuia şi făcându-i sclavii “intereselor” Rusiei, prin şantaj politic şi militar).

1.1.2 CAUZE MILITARE
Militarii au conştientizat primii impactul dezintegrării URSS asupra potenţialului combativ al Forţelor Armate şi asupra complexului militar-industrial rus. Ei şi-au dat seama că după eventuala destrămare a URSS pe teritoriul noilor state vor rămâne un număr impunător de obiective, instalaţii militare de o importanţă strategică excepţională pentru Rusia, fără de care aceasta pierde multe din trăsăturile de supraputere.

Dacă în primele luni ale anului 1989, militarii ruşi au optat într-un mod voalat pentru păstrarea punctelor strategice ale Rusiei, apoi după destrămarea URSS ei s-au pronunţat ferm şi deschis pentru crearea bazelor militare ruse pe teritoriile noilor state independente. Erau invocate ca argumente:
a) necesitatea protecţiei populaţiei ruse şi rusofone rămase în afara frontierelor Federaţiei Ruse;
b) numărul mare al veteranilor războiului “pentru apărarea patriei” şi a militarilor în rezervă stabiliţi cu traiul la periferiile URSS, şi pomeniţi peste noapte departe de “măicuţa Rusie”;
c) ţinerea sub control a conflictelor ce au loc pe perimetrul frontierelor Rusiei şi influenţează destabilizator asupra regiunilor de frontieră ale Rusiei.

În acest mod, militarii aveau cele mai bune intenţii în privinţa Transnistriei, unde “se încalcă flagrant drepturile minorităţii ruse, are loc discriminarea rusofonilor de către naţionaliştii moldoveni care doresc unirea cu România…” Faptul că în Transnistria situaţia era de altă natură (conform anuarelor publicate de ONU la Geneva în 1991, doar 40% din cetăţenii alogeni ai Republicii Moldova considerau că le-au fost încălcate drepturile), s-a rezolvat imediat, prin puternice măsuri de ideologizare, agitaţie şi răspândire a fricii şi urii faţă de malul drept al Nistrului. Mass-media rusofilă a prezentat situaţia din Transnistria în cele mai negre culori şi mai sumbre calificative.

Însă în Transnistria, într-adevăr, existau foarte mulţi militari în rezervă şi veterani ai războiului al doilea mondial (numai în Tiraspol locuiau 70 000 militari), care şi-au pierdut o bună parte din privilegiile şi prestigiul lor în societate, la care se mai adaugă şi factorul psihologic că din ostaşi ai armatei de neînvins, s-au pomenit într-o ţară cu zece mii de kilometri depărtare de Rusia, iar din “eliberatori” ai “republicilor surori” – în “ocupanţi”. Astfel, cauzele subiective de păstrare atât a punctelor strategice ale Rusiei, cât şi cele de conservare a statutului şi privilegiilor militarilor rămaşi în Moldova, au stimulat ideea provocării dezbinării dintre populaţia Moldovei, pentru a avea o scuză nobilă de implicare directă, evitând retragerea care reieşea din logica şi evoluţia evenimentelor.

Militarii ruşi priveau cu totul altfel interesele Rusiei în teritoriile ex-sovietice, decât conducerea de la Moscova (imediat după proclamarea independenţei republicilor ex-unioniste). De aceea, M. Gribincea deosebeşte două direcţii în politica externă rusă, în perioada atlantistă. Şi anume: a) politica externă a civililor, care era îndreptată spre negarea vechilor tendinţe de politică externă; şi b) politica externă a militarilor, care încercau să păstreze dominaţia Rusiei în arealul ex-sovietic, sugerând că NATO şi ONU reprezintă pericolul principal pentru securitatea Rusiei.

Astfel, B. Elţin se afla sub o presiune crescândă atât din partea conducerii militare ruse, cât şi din partea blocurilor naţionaliste ale parlamentului rus. Anume aceste două grupări ruse, opoziţioniste cursului nou iniţiat de către preşedintele B. Elţin, şi conduse de vicepreşedintele rus Alexandr Ruţkoi, “campion al cauzei ruşilor din Transnistria în politica Rusiei”, au provocat apariţia problemei transnistrene, acţionând iniţial voalat, iar apoi, făţiş. S-a creat un caz fără precedent în istoria vreunui stat democratic, deoarece vicepreşedintele rus susţinea punctul de vedere al opoziţiei. Însăşi presa occidentală remarca faptul că: “Pentru Moscova, Moldova e un caz în care B. Elţin se dezice de soarta ruşilor cu scopul aprobării politicii date de către Vest. Elţin se află sub o presiune crescândă din partea blocurilor naţionaliste din cadrul parlamentului.”

Însă, în afara preşedintelui rus care făcea eforturi de reorientare a politicii externe ruse, existau mulţi politicieni şi militari care acţionau în sens opus. Spre exemplu, un şir de lideri politici ca N. Travkin (preşedintele Partidului Democrat din Rusia), E. Ambarţumov (preşedintele Comitetului Parlamentar pentru Relaţiile Externe), S. Stanchevici susţineau pretenţiile ultranaţionaliştilor ruşi asupra Transnistriei. Ei erau susţinuţi de mass-media, primul organ de presă care a cerut nu doar susţinerea morală, dar şi militară a regimului lui Smirnov, a fost revista “Deni”.

Militarii, în special cei care şi-au creat o reputaţie în perioada sovietică (Alexandr Lebed’, A. Şapoşnicov, V. Netcaciov, V. N. Jacovlev), se găseau în fruntea opoziţiei ruse referitoare la această problemă, acţionând în consens cu vicepreşedintele Alexandr Ruţkoi. Delimitarea în cadrul politicii externe a Rusiei era bine reflectată în presă, care scria despre două politici: una a lui Elţin, alta a generalilor.

Însă faptul că în perioada atlantistă generalii ruşi promovau o politică proprie, nu înseamnă nici într-un caz că amestecul Rusiei în afacerile interne ale Moldovei poate fi pus numai pe seama militarilor, în special pe seama comandanţilor de nivel local. De fapt, comandanţii de nivel local primeau instrucţiuni stricte din partea Moscovei. Şi ca urmare a realizării lor, erau ridicaţi în grad şi decoraţi cu medalii.

Astfel, B. Elţin era într-o situaţie dificilă: pe de o parte:
a) integritatea teritorială nu numai a republicii Moldova era ameninţată, ci şi a Rusiei, deoarece dacă Rusia ar recunoaşte independenţa Transnistriei şi a Găgăuziei, atunci şi alte state ar fi recunoscut independenţa teritoriilor din Rusia – Cecenia, Tatarstan;

b M. Snegur a fost unul din puţinii lideri din fosta URSS care i-a susţinut pe M. Gorbaciov şi pe B. Elţin împotriva puciştilor; iar pe de alta – a) regimul lui B. Elţin era foarte sensibil la ideile neoimperialismului rusesc; b) vicepreşedintele Rusiei era liderul opoziţiei, care încerca împreună cu militarii ruşi, să realizeze obiectivele tradiţionale, imperialiste ale ruşilor.

Comunitatea mondială a sesizat acest fapt, şi analiştii străini menţionau că “pe de o parte, Transnistria a cerut ocrotire de la Rusia, iar pe de alta, Moscova a recunoscut deja Moldova ca stat independent şi membru al CSI.”

S-au observat mai multe confruntări dintre conducerea civilă şi cea militară a Rusiei. Spre exemplu, la 27 mai 1992 B. Elţin a anunţat intenţia Rusiei de a retrage trupele din Moldova, la care au apărut o serie de obiecţii din partea militarilor ruşi. Iar generalul A. Lebed’ spunea că are “senzaţia de vomă când aude despre retragerea trupelor ruse din republicile ex-sovietice, şi că majoritatea soldaţilor şi ofiţerilor simt la fel.” În acelaşi timp, conducerea militară a Rusiei a elaborat un plan de anexare a Transnistriei la Rusia.

Însă pe parcurs, B. Elţin a preluat aceste idei. O dovadă a acestui fapt este că B. Elţin a repetat şi a confirmat declaraţiile făcute de către A. Ruţkoi în privinţa “marilor schimbări în politica externă a Rusiei” spre o linie mai activă. Preşedintele rus şi-a schimbat radical concepţiile, afirmând că: “ Frontierele URSS-ului sunt ale Rusiei. Ea nu are altele!” şi “Rusia va apăra drepturile ruşilor din alte state ale CSI. Aceasta constituie o prioritate. Vom folosi, desigur, dacă va fi cazul, şi metode bazate pe forţă.” Deci, se evidenţiază faptul că în urma confruntării dintre concepţiile tradiţională şi novatoare vis-a-vis de politica externă a Rusiei, conducerea civilă şi militară a Rusiei a ajuns la un consens, promovând în modul cel mai cert o politică tradiţională.

1.1.3 CAUZE IDEOLOGICE
În perioada când în ex-URSS domina un singur partid, care substituia toate cele trei puteri în statul bazat pe drept, se susţinea sporit mitul despre inexistenţa conflictelor în societatea sovietică. În realitate însă, o serie de contradicţii principiale nu-şi găseau rezolvarea şi erau trecute sub tăcere.

Complexe procese încep să se desfăşoare din momentul renunţării lui M. Gorbaciov la vechile concepţii staliniste în privinţa politicii naţionale, printre care era şi teza despre existenţa “naţiunii moldoveneşti”, şi promovarea reformelor economice, pe care le considera o rezolvare a tuturor celorlalte dificultăţi cu care se confrunta muribundul Imperiu. Decretarea politicii transparenţei a dus la deschiderea “cutiei Pandorei”, deoarece restructurarea iniţiată de M. Gorbaciov a însemnat pentru popoarele oprimate ale URSS o posibilitate de regăsire naţională şi eliberare. În acest mod, problema naţională a devenit cea mai dramatică dintre toate contradicţiile existente, deoarece era una definitorie pentru “închisoarea popoarelor”. Astfel, sub motoul luptei de eliberare naţională s-a început cursul spre suveranitate a subiecţilor URSS şi s-au agravat contradicţiile dintre centru şi periferii: periferiile tindeau spre o independenţă reală şi naţională, în timp ce Moscova (vechea conducere politică) nu putea admite o asemenea catastrofă.

În RSSM mişcarea de renaştere naţională a fost expresivă şi ireversibilă. În mod expres, caracteristicile ei au fost: a) antisovietică, b) anticomunistă, c) naţională, d) bazată pe principiile general-umane.

Valului renascentist i s-a opus, însă conservatorismul, care mai deţinea puterea la Moscova, şi care şi-a făcut un fidel partener în Estul Republicii Moldova. Aşa-zişii lideri tiraspoleni, agenţi ai Moscovei şi ai Partidului Comunist, sigur că nu au cedat în faţa fluxului libertăţii care venea de la Chişinău. Reprezentând interesele centrului şi având susţinerea lui, ei au recurs la acţiuni anticonstituţionale şi inumane, cu scopul evitării decăderii Uniunii, Partidului Comunist şi conceptelor derivate din acestea.

Iată de ce afirmăm că una dintre cauzele conflictului şi războiului transnistrean a fost confruntarea sau neconcordanţa ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi RSSM, reprezentată de Marea Adunare Naţională, de primul parlament ales în mod democratic, apoi declarată suverană şi independentă (Republica Moldova).

Incompatibilitatea ideologică dintre Moscova/Tiraspol şi Chişinău s-a reliefat prin următoarele antonime:
1) sovietic – antisovietic;
2) comunist=totalitar – anticomunist=antitotalitar;
3) antinaţional=frăţia popoarelor (citeşte dreptul fratelui mai mare) – naţional;
4) lupta de clasă şi crearea “omului sovietic” – concepţia general-umană;
5) adevăr istoric – fals istoric.

De facto, ultima contradicţie, veche de când este lumea, a însemnat şi un mijloc de realizare a planurilor urzite de centru, pentru că printr-un eficient mecanism de ideologizare şi agitaţie s-a reuşit promovarea conceptelor false şi antiştiinţifice, atât în Transnistria, cât şi în Rusia.

“Agitaţia şi propaganda s-au făcut prin metode vechi, comuniste de lucru cu masele: cu forţa, cu minciuna.” I. Smirnov a pus accentul pe acestea, fiind realizate prin intermediul mass-media.

Este necesară studierea acestui aspect din momentul ce: a) populaţia locală era izolată informaţional; b) presa rusă o prelua şi o amplifica; c) presa are capacitatea reală de dirijare cu spiritele umane.

În pofida varietăţii ziarelor, informaţia difuzată pe paginile lor era distorsionată, omogenă şi purta un caracter prorus, antiromânesc, separatist (câteva titluri: “Ja slavlju respubliku kotoraja est’, no trizdj kotoraja budet!”, “Rosijskie voiska kak garant stabil’nosti”, “V. N. Jakovlev: zascitnic PMR”, “M. Snegur-agressor”). Presa transnistreană a fost supusă totalmente liderilor locali – I. Smirnov, Alex. Caraman, Grig. Maracuţa, Alex. Lebed’, declaraţiile şi concepţiile cărora se răspândeau rapid printre localnici, în condiţiile în care orice mijloc de informare a Republicii Moldova era sistat, iar presa rusă doar susţinea şi, de fapt, prelua informaţia “nepărtinitoare” a colegilor lor transnistreni. Ziarele nistrene au promovat falsurile despre caracterul extremist-naţionalist, fascist şi unionist al actelor naţionale din august 1989.

Proclamarea limbii române ca limbă de stat, a grafiei latine, a tricolorului erau relatate în mijloacele de informare ca acţiuni de românizare, de supunere şi discriminare a rusofonilor. S-a dat curs liber ideilor despre inadmisibilitatea rusofonilor la serviciu, la posturile de conducere şi impunerea forţată a limbii române în toate sferele vieţii. Ele aduceau exemple “veritabile” de terorizare şi maltratare a celor ce refuzau să accepte româna ca limbă de stat. Numeroase articole îşi propuneau un recurs în istorie şi demonstrau că Transnistria, din punctul de vedere istoric, aparţine Rusiei. Era elogiat regimul sovietic şi se condamnau mişcările renaşterii naţionale de la Chişinău şi din Ţările Baltice.

Numeroase învinuiri şi jigniri răsunau la adresa României, căreia i se imputau “amintiri neplăcute” ale generaţiei în vârstă, calificative de “fascişti”, “moşieri”, “exploatatori”, “ocupanţi”. Paralel cu această latură negativă a “duşmanului”, se treceau în revistă “argumentele” existenţei “poporului şi limbii moldoveneşti”, ca entitate deosebită şi superioară celor române. Paroxismul “moldovenismului argumentat” ajunse până la declaraţii de genul: “…limba moldovenească cu grafie chirilică a apărut cu mult înainte decât România ca stat. Şi de ce nu am afirma că există limba moldovenească cu un dialect al ei româna?”.

Lumea era speriată şi îmbibată cu idei “lucide”: tot ce se realiza la Chişinău era expus în mod acerbic, negativist şi într-o atmosferă de ură şi duşmănie. Membrii Frontului Popular erau numiţi “duşmanii moldovenilor, deoarece sunt unionişti”. Paginile ziarelor abundau în declaraţii ale “apărătorilor” Transnistriei – I. Smirnov, V. Jacovlev, G. Maracuţa, A. Caraman – care chemau populaţia locală să se apere de “agresiunea Moldovei”, să nu cedeze în faţa “naţionaliştilor români”.

Impactul dezinformării populaţiei locale din raioanele din stânga Nistrului şi a opiniei publice mondiale a fost dezastruos, reflectându-se negativ asupra stării de spirit a transnistrenilor şi a evoluţiei evenimentelor din ultimul deceniu al mileniului trecut.

Concluzia survine iminent: presa transnistreană a fost subordonată completamente intereselor separatiste şi reprezenta un mijloc eficient de ideologizare, dezinformare şi dezbinare a populaţiei. Consecinţele au fost fatale pentru integritatea RM.

Mass-media transnisterană a fost unul dintre mijloacele de luptă, de confruntare a aspectelor ideologice ale războiului.

Anume această neconcordanţă dintre ideologiile împărtăşite de Moscova/Tiraspol şi Chişinău a dus la apariţia fenomenului transnistrean, mai întâi ca un conflict, iar apoi, ca un război.

Sigur că tendinţele separatiştilor nu puteau să fie viabile şi să supravieţuiască concurenţei cu cele noi, general-umane, decât prin susţinerea Rusiei şi prin utilizarea forţei, minciunii şi a machiavelismului. Aceste obiective se pot rezuma la tezele:

• Păstrarea regimului vechi comunist şi a Imperiului Sovietic, schimbând exteriorul formal, iar în esenţă, să rămână intact, ca în anii stagnării. Deci, comportă un caracter conservatist, totalitarist, sovietic, comunist şi nedemocratic. Acestei tendinţe i se opune dorinţa Basarabiei de autodeterminare, eliberare naţională, democratizare şi revenire la simbolurile şi valorile tradiţionale, româneşti.

• Păstrarea şi perpetuarea în posturi a cadrelor nomenclaturiste de partid. Iarăşi survine caracterul conservatist, comunist, căruia i s-au opus transformări democratice, pluralismul politic şi conceptul statului de drept.

• Neagrearea reformelor democratice din Republica Moldova şi a însăşi proclamării independenţei ei. Se observă un caracter antidemocratic, antinaţional şi anticonstituţional.

• Perpetuarea ideilor derivate din “politica naţională stalinistă”: moldovenismul, omul sovietic, frăţia popoarelor, lupta de clasă etc. În contrapondere cu acestea erau adevăratele valori seculare ale poporului român, tradiţiile democratice şi istorice.

• Atentatul la suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova, deşi ea fusese recunoscută de majoritatea absolută a comunităţii internaţionale. Acest obiectiv este încărcat cu un statut semiotic deosebit, deoarece reprezintă punctul culminant al incompatibilităţii dintre cele două blocuri ideologice, care se exclud reciproc. În cel mai firesc mod, această agresiune a ideologiei comuniste, sovietice, anticonstituţionale, antiromâneşti, antidemocratice (întruchipate în Moscova şi Tiraspol), asupra celei democratice, naţionale, constituţionale (în persoana juridică a Republicii Moldova) este nu altceva decât o luptă inutilă, cu evoluţia firească a istoriei, şi are consecinţe regretabile, suportate de cei care au devenit ostaticii vechiului regim amorf.

Dr. Viorica Olaru-Cemârtan
Sursa: mazarini.wordpress.com

Citește mai departe...

27 februarie 1994: Alegeri legislative în Republica Moldova

La data de 27 februarie 1994 au avut loc alegerile legislative în Republica Moldova.

Participarea electoratului:
Numarul total de alegatori inclusi in listele electorale: 2 356 614
Numarul total de alegatori care s-au prezentat la urnele de vot: 1 869 090
Din ei in listele suplimentare: 152 754
Coeficientul participarii (procente): 79.31%
Numarul total de voturi valavile exprimate: 1 775 377
Numarul total de buletine de vot primite: 2 562 457
Numarul total de buletine de vot ramase neutilizate si anulate: 694 512

Voturile acumulate de partide, organizatiile social-politice si blocurile electorale
PDAM (Partidul Democrat Agrar din Moldova): 766 786 voturi, 43.18%, 56 mandate
PSMUE (Blocul electoral Partidul Socialist si Miscarea Unitate-Edinstvo), 390 584 voturi, 22%, 28 mandate
BTI (Blocul Taranilor si Intelectualilor): 163 513 voturi, 9.12%, 11 mandate
AFPCD (Alianta Frontului Popular Crestin Democrat): 133 606 voturi, 7.53%, 9 voturi
BSD (Blocul electoral Blocul Social-Democrat): 65 028 voturi, 3.66%
AFM (Asociatia Femeilor din Moldova): 50 243 voturi, 2,83%
PDMM (Partidul Democrat al Muncii din Moldova): 49 210 voturi, 2.77%
PR (Patridul Reformei): 41 980 voturi, 2.36%
PDM (Partidul Democrat din Moldova): 23 368 voturi, 1.32%
AVRTM (Asociatia Victimelor Regimului Totalitar Comunist din Molodva): 16 672 voturi, 0.94%
PRM (Partidul Republican din Moldova): 16 529 voturi, 0.93%
PEMAVE (Partidul Ecologist Alianta Verde din Moldova): 7 025 voturi, 0.4%
PNC (Partidul National Crestin): 5 878 voturi, 0.33%
CI (Candidati Independenti): 45 152 voturi, 2.54%

Partidul Agrar din Moldova a fost un partid politic de stînga din Republica Moldova. Între anii 1994 si 1998 s-a aflat la guvernare, deținînd majoritatea în Parlament (se numea atunci Partidul Democrat Agrar din Moldova - PDAM). În anul 1995 o parte din PDAM (în frunte cu Mircea Snegur) fracționează și constituie Partidul renasterii si Concelierii Nationale (care a constituit baza Aliantei Moldova Noastra).
În anul 1998 un alt grup important de membri ai PDAM în frunte cu Dumitru Diacov se vor desprinde și vor crea Mișcarea pentru o Moldovă Democratică și Prosperă (ulterior redenumită în Partidul Democrat din Moldova). La alegerile parlamentare din 1998 și 2001 PDAM nu a trecut de pragul electoral. În anul 2005 nu a mai participat la alegeri, fiind un satelit al Partidului Comunistilor.

Nota:
La 22 iulie 1995 este adoptata Legea privind imnul de stat al Republicii Moldova prin care imnul «Desteapta-te, Române!» este inlocuit prin «Limba Noastra».

In 1996 legislativul respinge propunerea de modificarea a denumirii limbii in Constitutia Republicii Moldova in «limba româna».

La data de 9 august 1994, prin Decret al Președintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, Nicolae Costin a fost eliberat din funcția de primar al orașului Chișinău, fiind trecut în rezerva de cadre a Guvernului. Odată cu demiterea sa a încetat și activitatea Consilului municipal Chișinău.

In anul 1995 are loc Greva generala a elevilor, studenţilor şi cadrelor didactice, manifestare de protest declanşată întru apărarea Limbii Române şi a Istoriei Românilor, prima grevă de amploare de după anul 1989, provocată de deciziile antinaţionale ale guvernării agrariene.

Indicele mortalitatii in 1995 a crescut la 12.2% (fata de 6.2% inregistrat in anul 1965, spre exemplu).

Sursa:
Wikipedia; Cartea verde a populatiei RM (2009)
Foto: arhiva personala a cineastului Victor Bucătaru

Citește mai departe...

Stemele reunite ale Moldovei și Țării Românești în secolul al XVIII-lea

1) Despre datorii, București, 1719 (autor: Nicolae Alexandru Mavrocordat)
2) Apostol, Buzău, 1743 (contributor: Neofit, Episcopul Râmnicului)
3) Liturghie, București, 1747 (contributor: Neofit, Episcopul Râmnicului)
4) Molitvenic, Iași, 1749 (contributori: Nichifor Peloponezianul, Mitropolit al Moldovei, Grigore Ghica al II-lea)
5) Ceaslov, Iași, 1750 (contribuitor: Nichifor Peloponezianul, Mitropolit al Moldovei)
6) Pravoslavnica învățătură, București, 1794 (contributor: Dositei Filitti, Mitropolit al Ungrovlahiei)
7) Liturghie, Iași, 1794 (contributor: Iacob Stamati, Mitropolit al Moldovei)
8) Penticostarion, București, 1800 (contributor: Dositei Filitti, Mitropolit al Ungrovlahiei)

Sursa: tiparituriromanesti.wordpress.com

Citește mai departe...

Susţinător din Bălţi al revoltei poloneze din 1980-81, condamnat de KGB

Pentru că a avut curajul să critice „democraţia” sovietică, Victor Coval a fost arestat în 1982 de KGB şi „tratat” opt ani la Psihiatrie. În cazul său, considerat foarte periculos, au fost audiate circa 40 de persoane cu care a vorbit în ultimii ani.

Victor Coval, inginer la o uzină din Bălţi, a fost reţinut în 1982, interogat de KGB şi condamnat la tratament psihiatric pentru că a exprimat idei antisovietice. În 1990, în contextul perestroikăi, dosarul său este revăzut şi el e declarat nevinovat. Ceea ce spunea cu un deceniu înainte nu mai era perceput de regim ca un pericol ideologic. Din contra, acum mai toată presa sovietică, ieşită de sub controlul rigid al partidului, scria exact ceea ce credea el. Despre ce e vorba, mai exact?

SUPĂRAT PE „CLICA DE EXPLOATATORI”

Victor Coval s-a născut în 1941 în regiunea Habarovsk din Extremul Îndepărtat rus. Avea studii superioare, nu era membru de partid şi lucra în calitate de inginer principal la o întreprindere industrială din oraşul Bălţi. Era căsătorit şi avea un fiu. La începutul lui 1982, în Bălţi au fost găsite foi volante în care era criticat regimul sovietic, partidul comunist fiind numit o clică de exploatatori ai oamenilor muncii.

Organele poliţiei politice sunt alarmate şi încep o anchetă pentru identificarea „făptaşului”. În urma unor informaţii operative referitor la cei cunoscuţi în colectivele de muncă drept nemulţumiţi de puterea sovietică, se ajunge la Victor Coval. Este reţinut pe 1 martie 1982, de secţia investigaţii a Procuraturii RSSM. I se incriminează răspândirea agitaţiei antisovietice, conform articolului 203 prim al Codului Penal al RSSM. Este transmis în custodia KGB-ului de la Chişinău, pe 3 martie 1982. Între timp, poliţia politică emite o dispoziţie pe numele şefului poştei din Bălţi în vederea arestării corespondenţei ce urma să vină pe numele lui.

În paralel, KGB porneşte o vastă anchetă de identificare a martorilor care să depună depoziţii despre Coval.

Cazul său este considerat foarte periculos, urmând a fi audiate circa 40 de persoane cu care a vorbit în ultimii ani. Aceştia proveneau din câteva oraşe unde a fost Coval din 1977, când s-a stabilit că a început să exprime idei cu caracter antisovietic. În afară de Bălţi, era vorba de Moscova, Komsomolsk-pe-Amur, Habarovsk, Novorossiisk, oraşe în care a avut deplasări de serviciu. De multe ori martorii nu erau decât cunoştinţe întâmplătoare, de exemplu, unul era o persoană cu care a stat împreună la hotelul Budapesta din Moscova.

CE I SE INCRIMINEAZĂ?

După audierea martorilor, se constată că, de cel puţin cinci ani, Coval exprima idei etichetate de regimul comunist drept „crimă”. Despre ce era vorba? Bunăoară, era foarte critic faţă de sistemul electoral sovietic şi, în consecinţă, faţă de regimul sovietic per ansamblu. Spunea că în URSS nu există alegeri democratice, în ciuda a ceea ce trâmbiţează propaganda oficială prin presă, televiziune, radio. În ţările occidentale era adevărata democraţie, întrucât existau mai multe partide şi cetăţeanul într-adevăr avea posibilitatea de a alege. Cum poţi să alegi dacă nu se permite înaintarea mai multor candidaţi, ci doar a unuia verificat din timp de partid? Din acest motiv, regimul sovietic este o dictatură mascată a partidului, puterea este uzurpată de o castă privilegiată care utilizează o frazeologie goală ce face trimitere la idealuri, egalitate, grijă faţă de popor etc., spunea Victor Coval.

Critica lui Coval era îndreptată şi împotriva sindicatelor sovietice, care sunt denunţate ca o structură aflată la cheremul partidului unic. Fiind educat şi dornic de a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în URSS şi în lume, acesta urmăreşte îndeaproape presa sovietică şi constată cât de multe minciuni proferează aceasta. Crede că invazia sovietică în Afganistan în decembrie 1979 a fost o mare greşeală şi se aseamănă cu cea americană în Vietnam. Discrepanţa faţă de realitate e revoltătoare şi protestul său, exprimat în numeroase discuţii cu colegii de la serviciu, este al unui intelectual care nu mai vrea să accepte să fie minţit.

SIMPATIZANT AL SOLIDARITĂŢII POLONEZE

În august 1980, muncitorii de pe şantierul naval din Gdansk, Polonia, se revoltă împotriva regimului comunist din cauza degradării nivelului de viaţă şi cer reforme politice. Polonia împrumutase în anii 1970 sume enorme din Occident, cu acceptul sovieticilor, dar economia avea nevoie de reforme pentru a deveni performantă şi capabilă de a restitui creditele, ceea ce însă nu s-a întâmplat. Pentru a deveni competitivă, economia avea nevoie de stimulente precum încurajarea iniţiativei particulare, legalizarea proprietăţii private şi implementarea regulilor de piaţă. Acest lucru însă periclita monopolul partidului unic asupra puterii.

Victor Coval cunoştea foarte bine ce se petrecea în Polonia, informându-se din diferite surse, citea printre rânduri sau asculta posturi străine de radio. Îi simpatizează pe muncitorii polonezi. KGB găseşte în apartamentul său din Bălţi ziare ce aveau pe margini comentarii, din care reiese foarte clar acest lucru. Pe unul dintre acestea era scris că sindicatul Solidaritatea este unul adevărat, care apără interesele muncitorilor, nu ca cele din URSS, servile regimului, şi că principalul vinovat de situaţia creată era sistemul comunist în ansamblu, care era unul nedrept, asemănător cu cel pe care l-au lichidat în 1917 bolşevicii – cel ţarist.

Coval condamna şi felul în care au fost trataţi protestatarii de la Gdansk de către miliţia comunistă poloneză şi forţele poliţiei comuniste. Atitudinea sa empatică faţă de cauza muncitorilor polonezi provoacă o reacţie de neliniştite în rândurile cekiştilor de la Chişinău, întrucât se temeau că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi în URSS.

DECLARAT ALIENAT MINTAL ŞI TRIMIS LA PSIHIATRIE

Ca şi în alte cazuri, KGB era foarte curios să afle din ce surse era inspirată critica lui Coval la adresa regimului sovietic. Bărbatul recunoşte că asculta frecvent posturi de radio străine, precum BBC, Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle. Cei de la poliţia politică sunt satisfăcuţi de această mărturie, acum ştiu de unde provine „imaginea deformată” a realităţii sovietice exprimată de inculpat. Soluţia era, din perspectiva organelor represive, izolarea acestuia de societate şi aplicarea unui program de reeducare. S-a considerat însă că o condamnare la închisoare sau lagăr de corecţie prin muncă poate să agraveze „devierile” ideologice ale acuzatului, de aceea se optează pentru o altă metodă de reeducare, recomandată public de Hruşciov în 1958 drept una mai „umană” în raport cu detenţia stalinistă sau cea din ţările capitaliste. Era vorba de spitalul de psihiatrie de la Dnepropetrovsk, unul dintre cele mai mari din URSS.

În zilele de 28 iunie – 1 iulie 1988, la Moscova se desfăşoară conferinţa a 19-a a PCUS, prima întrunire de acest fel organizată după cea din februarie 1941. Aşteptările societăţii sovietice de la acest eveniment sunt mari. Acelaşi lucru îl împărtăşeşte şi Victor Coval, care scrie o scrisoare adresată participanţilor la conferinţă. Textul ajunge la conducerea de la Chişinău, care îl transmite procuraturii. Nikolai K. Demidenko, procurorul general al RSSM, confirmă însă că Victor Coval prezintă în continuare un pericol politic, întrucât împărtăşeşte idei cu caracter antisovietic. Abia la 7 mai 1990, Coval este declarat nevinovat, printr-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie, pe motiv că articolul privitor la agitaţie şi propagandă antisovietică fusese exclus din Codul Penal al RSSM printr-o decizie a Prezidiului Sovietului Suprem de la Chişinău din 18 august 1989.

Libertatea de exprimare – „crimă antisovietică”

Cazul lui Coval arată în mod clar că represiunea politică sub forma internării în spitalele de psihiatrie a fost o practică recurentă a regimului sovietic până în ultimul deceniu de existenţă a URSS. Totodată, reabilitarea lui Victor Coval, în contextul perestroikăi, a fost un proces anevoios şi îndelungat. O altă victimă din aceeaşi perioadă, Gheorghe David, internat şi el la spitalul din Dnepropetrovsk pentru idei antisovietice, a fost eliberat în 1988 ca urmare a intervenţiei unor organizaţii internaţionale de apărare a drepturilor omului, precum şi a faptului că soarta sa a devenit cunoscută graţie postului de radio Europa Liberă. Cazul lui Coval sugerează că cei care nu puteau trimite scrisori în afara URSS au putut fi achitaţi abia după schimbarea cadrului legislativ, când libertatea de expresie nu mai era considerată drept o „crimă” împotriva statului sovietic şi a partidului comunist.

Igor Cașu, ziarul Adevărul

Citește mai departe...

Din 2013, absolvenţii gimnaziilor şi liceelor vor susţine examenul la limba română oral şi în scris

Ministerul Educaţiei intenţionează să introducă evaluarea orală, alături de cea scrisă, la examenul de absolvire a gimnaziului şi a celui de bacalaureat, la limba şi literatura română, în sesiunea 2013, transmite MOLDPRES.

Declaraţia a fost făcută, astăzi, de Mihail Şleahtiţchi, ministru al Educaţiei, la o întrunire cu profesorii de limba şi literatura română.

Ministrul Educaţiei a afirmat că schimbarea de concept şi modalitate este necesară pentru a da o motivaţie suplimentară elevilor să-şi consolideze competenţa de a vorbi corect, coerent, expresiv şi convingător în limba română.

Un experiment în acest sens va demara în anul curent în cadrul Olimpiadei republicane la limba şi literatura română, în care elevii claselor a IX-a şi a X-a vor fi apreciaţi şi la proba competitivităţii verbale, în aspectele de corectitudine, coerenţă, expresivitate şi convingere, notează MOLDPRES.

Citește mai departe...

Ion Creangă omagiat la Chișinău și la Iași

Aniversarea a 175-a de la naşterea clasicului literaturii române Ion Creangă va fi marcată în perioada 27 februarie -2 martie la Chişinău şi la Iaşi sub genericul „Zilele Creangă”. Contactată de Info-Prim Neo, directorul Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă”, Claudia Balaban, a declarat că Ion Creangă este unicul scriitor din lume, care a reuşit să facă din folclor o adevărată literatură.

„Ion Creangă a făcut din folclor – literatură. Aceasta este foarte important. Este, probabil, unicul scriitor din lume, care a transformat folclorul în adevărată literatură. Dacă scriitorul Ion Creangă are 175 de ani de la naştere, iar opera lui este vie, aceasta înseamnă foarte mult. Noi, bibliotecă ce îi purtăm numele, marcăm data naşterii sale al 21-lea an, deoarece el este patronul nostru spiritual. Am decis să facem acest duplex Chişinău-Iaşi fiindcă el acolo a trăit şi acolo a fost înmormântat. Foarte mulţi copii citesc opera lui Creangă. Chiar şi noi, maturii, ne regăsim în această operă, iată de ce el este omagiat. Sunt lucrări ale unor scriitori, care repede se uită, însă cele ale lui Ion Creangă sunt mereu citite”, a declarat Claudia Balaban.

Potrivit directorului bibliotecii pentru copii, la inaugurarea Zilelor sunt aşteptaţi circa 280 de copii, care vor beneficia de un spectacol gratuit după povestea „Fata babei şi fata moşneagului”.

„Vreau să menţionez aici, că lucrarea „Fata babei şi fata moşneagului” împlineşte în acest an 135 de ani de la prima apariţie tipărită, tot în acest an fiind marcată şi aniversarea operei „Harap Alb”. La eveniment şi-au confirmat prezenţa ministrul culturii, Boris Focşa, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Arcadie Suceveanu şi alţi oameni de artă”, a menţionat Claudia Balaban.

Inaugurarea Zilelor Creangă va avea loc luni 27 februarie, la ora 15.00, la Teatrul Republican „Luceafărul”, unde va fi jucat spectacolul „Fata babei şi fata moşneagului”, publicul având ocazia să admire şi o amplă expoziţie de carte „Creangă – vocea copilăriei eterne” din colecţiile Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă”.

La evenimentu sunt invitaţi scriitori, cercetători literari, actori din Republica Moldova şi România, precum şi reprezentanţi ai Ministerului Culturii din Republica Moldova şi ai Muzeului Literaturii Române din Iaşi.

Din program mai fac parte evenimente, precum: simpozionul „Ion Creangă: lumea (de azi) ca teatru” la Biblioteca Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, pe data de 28 februarie, vizionarea unui ciclu de filme despre arta şi opera „Bunicului din Humuleşti”, pe data de 29 februarie, concursuri de inteligenţă şi creativitate, precum şi discuţii la şezători cu micii cititori ai operei marelui scriitor.

Programul „Zilele Creangă” va fi încheiat cu un pelerinaj la locul de neştere a scriitorului de la Radio Moldova , va merge Nicolae Dabija, Iulian Filip, Ianoş Ţurcanu şi Claudia Balaban. . Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, în satul Humuleşti, Târgu-Neamţ.

Citește mai departe...

Proto-internetul tulcean, pe la 1857

În primăvara anului 1857, Comisia Europeană a Dunării purcede la primii pași în organizarea lucrărilor la șenalul navigabil al Dunării. O parte din Serviciul tehnic al Comisiei este stabilit la Tulcea, cu misiunea de a pregăti infrastructura viitorului șantier hidrologic, cu un accent deosebit pe un sistem de comunicații rapid. Acesta era telegraful. Până la acea dată se folosea poștalionul (diligenta poștei) într-o rețea de stații de poștă, numite în turcește menzilhan, situate la aproximativ 50 de km distanță una de cealaltă, unde se schimbau caii obosiți. Bineînțeles, că pentru localități precum Sulina, sau, mai departe la Stambul, poșta era transportată cu bastimente.

Prima lucrare efectivă a Comisiei Europene a Dunării, când aceasta era încă la faza de organizare și nici nu se hotărâse la ce canal să înceapă lucrările: Sulina sau Sf. Gheorghe, a fost construirea unui telegraf între Galați și Sulina, via Tulcea. Lucrările în lungime de 200 km au început în primăvara lui 1857 și au fost finalizate în 2 noiembrie a aceluiași an. Lucrarea a fost executată de specialiști englezi și austrieci, cu muncitori români. Prețul a fost inclus într-un deviz mai mare de 1 milion de franci, în care intrau și alte lucrări. În octombrie 1858, Comisiunea a predat linia de telegraf autorităților tulcene pentru a o administra, după ce, între timp, au executat o extensie către Ismail.

Telegraful nu era doar un serviciu tehnic, în jurul lui mișunând un număr mare de oameni, pentru a afla noutăți, în condițiile în care ziarele ajungeau după câteva zile, în cel mai bun caz. Iată o mărturie extrasă din Memoriile lui Ismail Bey, unul din mutesarifii Tulcei, în data de 15 august 1870, în plin război Franco-prusac: „…Întreaga populație din jurul nostru era nerăbdătoare de a afla vești cât mai repede posibil, cheltuind sume considerabile cu abonamente la agenția telegrafică, unde soseau aproape din minut în minut telegrame de la locul luptelor, care erau transmise mai întâi Comisiuni și altor centre, prin telegraful internațional…”.

Trebuie să recunoașteți că abonamentul la telegraf și interesul oamenilor pentru această formă de comunicare, face din acest instrument de comunicare un adevărat proto internet. Dacă ne închipuim, mai departe, cum acești fericiți cu abonament la telegraf plecau către cele peste 150 de cârciumi și 40 de cafenele din oraș, unde erau așteptați de mușterii nerăbdători să afle noutăți, putem bănui de unde a apărut expresia de „telefon fără fir” , cu foarte multă vreme înaintea celui mobil.

Nicolae C. Ariton
Foto: Imaginea este dintr-un afiș publicitar al binefacerilor telegrafului, alături de transporturi.

Citește mai departe...

Placheta comemorativă „Mareşali ai Armatei Române”

Prezentăm Placheta comemorativă „Mareşali ai Armatei Române: A. Averescu (1859 – 1938), C. Prezan (1861 – 1943), I. Antonescu (1882 – 1946)”.

(Secţia de Numismatică a Casei Centrale a Armatei, România)

Sursa foto: maresalulionantonescu.wordpress.com

Citește mai departe...

Emmanuel de Martonne, despre Basarabia

„Reîntors la Paris de câteva zile, dintr-un voiaj ce l-am făcut în Basarabia, am fost surprins de întrebările ce mi se puneau. Unul îmi cerea impresiile asupra bolșevicilor, altul mă întrebă îngrijorat ce e cu răscoalele provocate de abuzurile Românilor, un altul ar vrea să afle dacă e adevărat că în Basarabia nu se vorbește românește. Toți mă întrebau, dacă e exact că masa populației dorește a se întoarce la Rusia.

Numai gândindu-mă la distanța ce desparte Nistrul de Sena, la întârzierile așa zisului Orient-Express, căruia i-a trebuit cinci zile ca să mă aducă de la București la Paris, la telegramele care fac aceeași distanță în trei săptămâni, îmi explic cum s-au putut răspândi aici idei atât de contrare realității faptelor.

N-am întâlnit nici urmă de bolșevic. Dacă ai permisul de circulație cerut în zona militară, poți circula cu ușurință în Basarabia. O liniște și ordine perfectă domnesc acolo. Trupele noastre au evacuat aproape complet Nistrul de jos; totuși întregul front e ocupat de trupele române care sunt eșalonate până la Chișinău. Am văzut mai multe batalioane românești. Soldații sunt bine înarmați și au aerul marțial. Apărarea contra bolșevismului este binefacerea cea mai evidentă a ocupațiunei românești și face cea mai mare impresie asupra clasei mijlocii.

De la Nord la Sud, țara este admirabil cultivată: în stepele Bugeacului cu orizonturile sale nemărginite, spicele ondulează cât cuprinzi cu vederea, iar porumbul, întârziat din cauza ploii, formează fâșii de un verde-deschis, care alternează cu fâșiile negre ale arăturilor proaspete.
Dealurile din împrejurimile Chișinăului, Orheii și Sorocii sunt pline de livezi, ce ascund căsuțele țărănești, așezate la poalele unor înălțimi acoperite de frumoase păduri de stejari. Livezile acestea au dat o recoltă bogată.

Cineva mi-a arătat o pădure arsă și mai multe proprietăți distruse de bolșevici; în schimb am văzut altele intacte. Valul de răscoale dezlănțuite în iarna anului 1917-1918 de dezertori ruși și de bande bolșevice venite din Ucraina n-au durat mai mult de cinci-șase săptămâni și în tot cazul nu au depășit Chișinăul. Ele au fost însă de ajuns pentru a zgudui populația basarabeană din temelii, a provoca ruptura dintre aceasta și Rusia și să orienteze pe conducătorii basarabeni spre România, care singură era în măsură atunci ca să asigure ordinea. Preponderența elementului românesc în populația basarabeană, acest factor singur n-ar fi fost de-ajuns ca să determine această mișcare, deoarece țăranii erau menținuți în ignoranță prin oprirea limbei românești în școală. Toți își zic ”moldoveni”.

Limba lor însă e identică cu aceea pe care am sesizat-o în Carpați, în Muntenia ca și în Transilvania. Cu toate că portul românesc e abandonat – port din care se mai păstrează singură căciula – am regăsit tipurile românești până la porțile Chișinăului. Însăși așezarea satelor, aspectul caselor și acoperișurile de scânduri cu gardurile ce închid curțile mi-au reamintit satele din Oltenia. Această regiune de ”codri” este tot atât de curat românească ca și dealurile din sudul Carpaților. Coloniile rusești ce s-au fundat aici au fost asimilate. În multe privințe, am constatat inexactitatea hărților etnografice vechi, și sunt sigur că proporția românilor e cu mult mai mare decât aceia indicată de recensământul rusesc de la 1897.

Regiunea stepelor de la Sudul Benderului e cu totul diferită. Am vizitat aici coloniile germane și bulgare înființate după anexarea acestei regiuni la Rusia în 1812, în vremea când întreg Bugeacul era pustiu, Tătarii ducându-se ca să se stabilească în Crimeea, iar Turcii plecau în lume, cum fac ori de câte ori simt că le scapă puterea. Pe înălțimile ce despart văile, în care satele sunt strânse laolaltă, îți poți face încă o idee despre ce puteau fi atunci aceste pustietăți cu orizonturile monotone, și care totuși nu sunt lipsite de oarecare măreție. Nici urmă de om cât cuprinzi cu ochii; pe marginea drumurilor întâlnești de multe ori câte un schelet de cal părăsit; doi vulturi ce se înfruptau cu lăcomie dintr-un hoit încă proaspăt își luară zborul la câțiva pași numai de automobilul meu…

Satele germane sunt așezate regulat și te izbesc prin casele lor înalte și spațioase ca și prin aerul de bogăție ce-l respiră. Vitele sunt admirabil îngrijite, iar caii din belșug căci Germanii basarabeni sunt țărani bogați: ei au primit loturi de până la 100 de hectare. Valul bolșevist a trecut peste ei fără a-i atinge; guvernul rusesc le-a făgăduit exproprierea la începutul războiului și ei n-au uitat-o. În vremea ocupației germane, guvernul român a avut fericita inspirație de-a le trimite pe soldații lui Mackensen în cantonament; contactul acestora cu dânșii a fost foarte defavorabil influenței germane; rechizițiile de cereale și de vite, cât și recrutările le-au lăsat foarte proaste amintiri.

Germanii care se abținuseră la votarea unirei cu România hotărâră să trimită o delegație la București ca să facă act de supunere Regelui Ferdinand. Am vorbit cu șeful acestei delegații, pastorul Hoffman. Oamenii aceștia sunt la urma urmei, cu aceia care le garantează ordinea și posesiunea pământurilor.

Bulgarii de asemenea sunt țărani bogați, crescători de cai superbi și comercianți capabili; am întâlnit pe mulți din ei care treceau Prutul spre a se duce în Moldova. La Bolgrad, capitala coloniilor bulgărești – un orășel unde se află cartierul general francez – se vorbește românește. Tot așa și în diferitele sate bulgărești ce le-am vizitat, ca și în satele în care predomină Găgăuții, populație de origine obscură vorbind turcește, dar de religie ortodoxă.

Orașele din centrul și Nordul Basarabiei, ca Benderul, Chișinăul, Orheii, Soroca și Bălți sunt centre cosmopolite care se deosebesc foarte mult de satele basarabene. În aceste orașe predomină elementul evreesc, care acaparează întreg comerțul și e stabilit în cartiere de bazare cu prăvălii pitorești. Tipul clasic al evreului polonez nu l-am întâlnit în cartierele evreești sau la sinagogă. Sunt într-adevăr sate de evrei agricultori. Desigur că noțiunea de evreu nu constituie aici o noțiune etnică. Se vorbește mult de dușmănia sistematică a evreilor contra guvernului român; se spune că ei au ajutat pe bolșevici să cucerească prin surprindere Benderul. Se știe că ei au refuzat să voteze în Sfatul Țării apelul la trupele române. În orice caz, nu se observă niciun semn de opoziție din partea lor. La Soroca am fost salutat de o delegație în care notabilitățile evreești stateau alături cu preoții ortodocși în mare ținută. I-am fotografiat împreună.

Zvonurile care circulă la Paris n-au nicio bază? Partea de adevăr este următoarea:
De la votarea unirii fără condiții cu România, de către Consiliul Național din Chișinău, Basarabia este administrată la fel cu Transilvania, dar situația din prima țară e cu mult mai delicată.

Elementele alogene nu sunt cu mult mai numeroase decât Transilvania, ele sunt chiar ceva mai răsfirate. Rușii nu formează nicăieri grupuri compacte, și tocmai pe malurile Nistrului, Românii se află în număr mai mare, afară de Nord, din partea Hotinului. Însă, pe când Transilvania a avut un rol efectiv în mișcarea de regenerare a Românilor, Basarabia a fost ținută la o parte în mod sistematic. Nicio carte românească nu putea trece Prutul; în Basarabia nu exista o singură școală românească. Printre țăranii români din Basarabia, sunt 90% analfabeți. Conștiința națională a unui popor nu poate fi deșteptată decât prin școală; o mare activitate se desfășoară acum pe acest tărâm acolo; institutorilor trebuie să li se predea până și alfabetul latin.

Țăranii, învățați să-și ție copiii lângă dânșii pentru munca câmpului, nu se grăbesc să-i trimită la școală. Unica lor preocupare este pământul. Reforma agrară s-a îndeplinit, cu toate acestea țăranii nu se vor simți în siguranță decât când li se vor fi distribuit loturile ce le revin fiecăruia în parte. Proprietarii de pe altă parte blestemă exproprierea pământului ce prisosește peste 100 de hectare ca și rambursarea, și se gândesc la regimul rusesc, informându-se în același timp cu zel despre progresele amiralului Colceag. În fine, nesiguranța în ceea ce privește hotărârile Conferinței întreține aspirația spiritelor. Toate zvonurile sunt crezute: vin rușii, bolșevicii trec Nistrul; plecarea francezilor de asemenea îngrijește publicul.

Însă toată lumea cere înainte de toate ca să fie lămurită asupra soartei țării.

Țărănimea este încă amorfă, nimic mai greșit decât a crede că dânsa mai nutrește vreo simpatie pentru regimul rusesc; regimul acesta a lăsat, e drept, urme adânci și se mai bucură de oarecare favoare printre proprietari și foștii slujbași ai regimului din care mulți au rămas în funcție. Totuși munca depusă pentru organizarea învățământului începe a-și da roadele. Am găsit la Chișinău, la Soroca și Bălți, un grup de intelectuali români conștienți printre care erau profesori și studenți, foști proprietari, mai mult sau mai puțin legați de regimul rusesc, chiar și funcționari. Forța lor provine de acolo, că vorbesc în numele marei majorități a populației, exprimând aspirațiile nelămurite ale amselor care se deșteaptă din ce în ce. Ei reprezintă desigur viitorul.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut și oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ.”

Buletinul Societății Regale Române de Geografie, Tomul XXXVII, 1916-1918, București, 1919, articol publicat inițial în ziarul Journal des debats.

Sursa: tiparituriromanesti.wordpress.com

Citește mai departe...